La o încrucișare de străzi mă opresc în fata unui palat impunător, c‑un turn măreț de catedrală.
De la intrare simt un miros puternic de cauciuc. Tălpile ghetelor se îngroapă adânc în stratul elastic al unui covor de gumă gros de‑o palmă, lucrat în careuri albe și negre ca fața unei mese de șah. Ușile, de asemenea capitonate în gumă, sting orice zgomot din sală. Toți vorbesc în șoaptă. Plutește o liniște solemnă și rece. Am impresia că intru într‑o biserică.
E dimineață. Lume puțină.
După un fel de tejghea de lemn de mahon în forma unei imense elipse, câțiva funcționari tineri în picioare așteaptă gata să servească publicul cosmopolit.
Nemțișori blonzi, rași, spilcuiți, cu niște capete de păpuși de porțelan. Întind planuri de vapoare pe care le studiază cu mare atenție câteva Englezoaice drepte, țepene, în Waterprufuri subțiri și lungi ca niște tocuri de umbrele.
Aceste Miss își aleg cabine pe vasele ce trebuie să le treacă de pe continentul nostru dincolo, peste Ocean.
Arăt scrisoarea cu care eram înarmat din țară. Mi se răspunde că, fiind un caz excepțional, numai directorul de la secția B. s‑ar putea pronunța.
De după un birou catedră, directorul mă privește grav și pătrunzător, măsurându‑mă printr‑o păreche de ochelari rotunzi, enormi.
După ce sfârși de citit adresa Serviciului Maritim Român, în care se arăta că sunt delegat al acestui serviciu la congresul de navigație din Filadelfia, directorul își descreți fruntea și încercă să schițeze un binevoitor zâmbet pe sub mustața lui roșă, țepoasă.
— Vorzüglische Gesellschaft – excelentă companie de navigație. Avem convenție cu d‑voastră pentru pacheboturile române de pe linia Constanța‑Egipet. Puteți pleca peste trei zile cu „Kaiser Wilhelm II”. Aveți o cabină clasa întâia pe punte.
În timpul cât aștept întocmirea actelor de călătorie, îngropat într‑un fotoliu monumental, observ cuprinsul biroului companiei „Norddeutscher Llyod”.
Mobilă grea de mahon îmbrăcată în piele de marochin și catifea moale. Sticlă groasă, lemn lustruit, bronz aurit – toate sclipesc de curățenie. Peste tot bogăție! Un fel de eleganță severă, rece…
Pe tăblițele de alamă, prinse în ușile ce dau în celelalte birouri, citesc nume de continente, țări, porturi și colonii depărtate: Africa, Sud-America, Bremen-Ostasian, Austral-Japan, Singapore-Neu-Guinea.
În mijlocul sălii, pe un postament masiv, este așezat un mare glob terestru, încondeiat în rețele de linii colorate, întretăindu‑se ca o pânză de păianjen, țesută cu măiestrie pe toată întinderea de apă a planetei.
Din loc în loc sunt țintuite un fel de vaporașe, ca niște jucării de copii. Și o sumă de bolduri cu stegulețe felurite însemnează pe glob linii de navigație și porturi de oprire. Toate liniile colorate, plecând dintr‑un singur punct, ocolesc globul și se întâlnesc strângându‑se ca într‑un ghem tot în același punct de unde au plecat.
Brema e portul de plecare și întoarcere în traficul maritim mondial cucerit de Nord Lloydul German – inima care pompează în toată această rețea de artere ca într‑un imens sistem de circulație, nutrind țesăturile organismului pământesc.
Marile porturi, cu legăturile și antrepozitele lor, atrag și înghit avuțiile de pretutindeni, ca niște monștri marini ce‑și întind peste mări și oceane brațe lungi, uriașe, armate cu ventuze lacome care sug din cele mai depărtate colțuri ale solului.
Vastele întreprinderi de trafic mondial au ceva măreț și misterios. Parcă o forță ocultă mișcă resorturile acestor alcătuiri metodice, cu părți ascunse, păstrate în afară de vederea lumii profane, asemeni organelor din corpul unei mașini pe care‑o vezi lucrând fără să știi secretul mecanismului ascuns.
Aci, în biroul acesta rece, simți că lucrează creierul ce comandă, imprimând voința mișcărilor la distanțe de mii de kilometri, peste mări și țări, îmbinând sforțările minții omenești în lupta pentru cucerirea bogățiilor pământului.
Lângă mine stă un Englez, tăcut, adâncit în cercetarea unui voluminos Lloyd’s Register, comparând coloanele cu numele construcțiilor navale germane și engleze.
*
Lupta aprigă începută de câțiva ani între Anglia și Germania pentru imperialismul economic și stăpânirea mărilor, se oglindește de minune în rivalitatea comercială și în concurența nebună angajată între marile companii de navigație transatlantică.
Toată lumea se deprinsese cu ideea că recordul vitezei și tonajului nu poate fi ținut decât de Anglia cu liniile ei celebre: „White Star Line” și „Cunard Line”. Pe când marina franceză se oprise resemnată, cea germană, cu „Hamburg-America Line” și „Norddeutscher Lloyd”, începe a construi cu o îndrăzneală uimitoare transatlantice mai mari și mai rapide decât cele engleze. Nemții erau hotărâți nu numai să‑i imite pe Englezi, ci să‑i și întreacă.
Mare poftă aveam să știu ce se petrece în capul Englezului de lângă mine, care cerceta cu răbdare liniile încâlcite pe glob, linii ce arătau mersul vapoarelor germane. Trebuia să mă abțin. N‑am îndrăznit să‑l întrerup, căci știam bine că unui Englishman nu‑i poți vorbi dacă nu i‑ai fost prezentat.
Mi‑am adus aminte și de Englezul care, fiind întrebat: de ce nu a dat o mână de ajutor unui necunoscut care se îneca, a răspuns flegmatic: „Cum era să‑i întind mâna, dacă nu‑l cunoșteam personal?”. M‑am mulțumit numai să‑mi spionez ușor vecinul cu coada ochiului.
După ce‑a închis tacticos cartea, a scos pipa, cuțitașul și o bucată de tutun solid ca un baton de șocolată. Atâta îndemânare avea Englezul în arta de‑a tăia tutunul în palmă, încât nici nu era nevoie să se uite la degetele care lucrau cu o viteză și regularitate mecanică. Ochii lui urmăreau continuu liniile colorate de pe globul terestru. Mă gândeam ce haz ar fi făcut Englezul dacă acum câțiva ani, i‑ar fi spus cineva că în curând va călători pe transatlanticele nemțești care vor stingheri traficul maritim englez pe piața mondială.
Cine ar fi bănuit că într‑un timp așa de scurt, pe când globul se britaniza metodic, avea să se ridice așa de năvalnic continentala Germanie, ajunsă prea târziu la împărțirea pământului în colonii, să încurce căile de apă croite de falnica Regină a mărilor, cântată de poeții insulari în imnuri de slavă ca Rule Britannia:
Domni‑vei peste valuri, Britanie vie!
A pământului domnie,
Al tău braț e sceptrul său!
Iar cetățile‑ți în floare,
Grămădi‑vor bogății;
A oceanelor întinderi
S‑or mișca sub ochiul tău
Și‑orice coastă mărgini‑va
Ale tale împărății!
O! tu insulă slăvită
Poporu‑ți niciodată nu va cădea‑n sclavie,
Domni‑vei peste valuri,
Britanie vie!
Englezul privea încruntat.
Nici un zâmbet de ironie n‑am surprins pe buzele lui subțiri, strânse între dinți. Nici o cută de dispreț n‑am putut găsi în liniile dure ale feței sale rase, pătrate, în care se recunoștea imprimată cu forța pecetea unei voințe de fier.
Numai ochii lui albaștri, reci, din fundul orbitelor prea adânci, se măreau și se micșorau uneori străpungând parcă unele puncte de pe globul terestru care‑l atrăsese magnetic.
*
Pe unul din pereții stucați și lustruiți ca marmora, în biroul Lloydului era un tablou enorm, într‑un cadru lat, aurit. O compoziție greoaie, pretențioasă, peste măsură de încărcată.
M‑am apropiat să pot distinge amănuntele. Prora unei nave arhaice, în forma unui cap monstruos de dragon marin, spintecă valurile unei mări furioase. Pe corpul navei, într‑o ghirlandă de frunze de stejar cu ghinde, zugrăvit în medalion – portretul Kaizerului, în falnica lui uniformă de amiral.
Aceiași poză teatrală și simbolică: o privire trufașă, ațintită de la înălțimi, parcă rostește celebrele cuvinte:
„Viitorul nostru este pe apă!”…
Singurul și ultimul exemplar de Divus Caesar, întârziat încă în Europa democratizată, Wilhelm al II‑lea, acest Uber Kaiser, fiul unei rase aleasă să conducă poporul său de Uber-Menschen la heghemonia universală sau la un… gigantic crah.
Deasupra portretului, coroana imperială e așezata pe tridentul lui Neptun și pe o greoaie spadă feudală cu mânerul în cruce. Un vultur amenințător, cu aripele întinse, ține în cioc o flamură cu deviza portului Brema, deasupra unei ancore încrucișate cu o cheie:
Navigare necesse est
Vivere non est necesse
De câte ori mă gândesc la tainele istoriei omenirii, la viața, grandoarea și decadența popoarelor ridicate și coborâte de roata fatală a vremii, mă opresc la veșnica îndoială a încercării de a găsi vârsta unui popor la un moment dat al istoriei sale. Și întotdeauna îmi apare în minte părerea acelui savant japonez care, întrebat ce oră a zilei arată ceasornicul istoriei pentru marile națiuni europene, a răspuns că: Franța e la ora șase seara, Anglia la ora patru după amiază, iar Germania la ora unsprezece înainte de amiază.
Când am plecat din biroul Lloydului, încărcat cu un vraf de broșuri, reclame, Fahrplanuri și placarde pentru bagaje, l‑am lăsat pe Englez tot acolo. Cu mâinile în fundul buzunarelor, imobil, hotărât aștepta cu răbdare Mi s‑a părut însă că strângea prea tare pipa între dinți. În câteva rânduri i‑am surprins pe față mișcarea mușchiului de încleștare a arcadelor fălcilor lui rase și puternice.
Ceasornicul Japonezului cu vârsta popoarelor m‑a chinuit toată ziua cât am rătăcit singur pe cheiurile Veserului și prin aleile de plopi argintii, crescuți pe șanțurile astupate care încingeau apărând odată vechea cetate a Bremei, portul liber al vestitei Ligi Hanseatice.
*
Noaptea am dormit foarte rău din pricină că m‑a împins păcatul să întârzii prea mult seara la Ratskeller, o colosală cârciumă arhaică, întemeiată de câteva secole în beciurile Primăriei. Această pivniță istorică, un fel de templu al bețivilor, a inspirat poetului german Hauff celebrele „Lieduri fantastice”.
Toată noaptea am avut visuri chinuitoare. Vedeam butoaie monumentale și ceasornice uriașe care băteau sinistru și anapoda orele nepotrivite de la un ceas la altul.
În faptul dimineții simții înțepătura săgeților de aur aruncate de soarelele ce străbătea prin crăpătura ferestrei oblonite.
Și înainte de a deschide ochii, plutind în amorțirea dulce a deșteptării, pe când pășeam pe lunecușul punții dintre vis și viață, mi se trezi în minte deodată aceeași întrebare cu vechea îndoială: O fi mergând oare bine ceasornicul acelui Japonez?