O colină înaltă, transformată într‑un bogat parc englez, domină întreg orașul. De la piciorul colinei, cât poți cuprinde cu vederea până în zare, se întinde, măreață și oribilă, vasta regiune metalurgică. Am ajuns sus spre seară. Nu se vedea soarele ascuns în atmosfera aburilor de sulf; urmăream numai scăpătarea lui, după gradația de culori luminoase, care aprindeau perdelele de fum roșu la ora aceia a asfințitului.
Lumina înecată, vaporoasă, schimba treptat conturul fondului, pierdut în depărtarea ștearsă. Și în pânza rară de neguri, fină ca o muselină, care se întindea plutind între pământ și cer, coșurile monumentale înșirate pe malurile apei, apăreau difuz în zare, ca niște gigantice colonade, antice obeliscuri înălțate pe țărmul jos al Nilului într‑un peisagiu egiptean. Sus în parc, alei largi, întretăiate armonic, acoperite cu nisip roșu, umbrite de brazi și tei mirositori, despart parchete geometrice de gazon fraged și ferigă umedă; constelații de flori variate, garduri vii, arbuști rotunzi, tăiați cu atâta artă că pai crescuți așa de la natură. În boschete de crizanteme uriașe sunt așezate bănci de piatră, bazine cu apă clară, fântâni monumentale. O balustradă de marmură sculptată proteja terasa, făcută anume ca să deschidă vederii întinderea orașului, de jos de la piciorul colinei, până departe la orizont. Aci sus în parcul acesta plin de farmec și de parfumul unei vechi grădini regale, se ridică seara prinții Yankei, potentații suverani ai finanței și industriei mondiale, pentru a gusta o oră de liniște în bogăția și majestatea naturii acestui paradis pământesc, pe când jos, la picioarele lor, continuă fără încetare munca istovitoare, în atmosfera sulfuroasă a iadului metalurgic.
În parc, peste tot locul, un lux sportiv. Printre pavilioanele de piatră și lemn, lucrate în stil rustic, îmbrăcate în ghirlande de glicină și trandafiri japonezi, se întind peluze și terenuri pentru jocuri de tenis, polo și golf.
În clădirea centrală a clubului cu ieșirea pe terasă, sunt săli de biliard, de muzică, de lectură și de gimnastică. Pentru înotat – un imens bazin de faianță albastră, cu scări de marmură albă, împrejmuit cu felurite plante meridionale.
La ora la care am sosit erau puțini bărbați. Multe doamne și domnișoare în costum de sport. Unele foarte decoltate, cu brațele goale; altele și cu picioarele goale, numai în sandale, fără ciorapi. Umbreluțe, evantaie și voaluri nu se vedeau deloc.
Ne așezarăm la o masă lângă intrare, de unde puteam observa lumea care venea pe terasă.
În fața noastră o bătrânică uscată cu o bonetă de dantelă albă, învelită într‑un șal de cașmir, prins la piept cu o agrafă mare, bătută în diamante sta îngropată într‑un jilț monumental și citea un jurnal american, dintre cele de douăsprezece pagini – foaia cât un cearșaf și litera cât puricele. Lângă ea se așeză cu un aer obosit un domn înalt, robust, cu fața roșie, cu părul sur. Se răsturnă de odată într‑un scaun cu leagăn, și ridicându‑și picioarele mari cu niște ghete groase ca bocancii cazoni, începu să se balanseze ținând capul dat pe spate, cu ochii pe jumătate închiși cătând în vid.
— E arhimilionarul F., îmi șopti Lorand; e mâna dreaptă a lui Carnegie. Mama lui, bătrâna din față, vine aci în fiecare seară și îl așteaptă, la ora repausului.
La intrare apăru o familie numeroasă; tata durduliu și zâmbitor, mama înaltă și uscată, trei fete și doi băieți. Toată dinastia cu părul roșu aprins.
— E tot unul dintre proaspeții milionari făcuți de Carnegie.
— Se vede că are fabrică de milionari, Carnegie?
— Da, precum vechii suverani din Europa aveau înainte fabrici de nobili Și Lorand începu să‑și dezvolte teoria lui asupra regilor americani. Suveranii, care au mai rămas în Europa, trăind numai din tradiții, sunt mai slabi și mai săraci decât regii americani, care de fapt sunt guvernatorii muncii omenești. Ei sunt generalii care comandă în luptele economice mondiale. Mai mult chiar, regalitatea americană are prerogativele monarhiei absolute, puteri necunoscute și uneori nelimitate, subordonând adesea puterile publice și chiar interesele naționale. În Europa e sfârșită demult lupta împotriva regalității, în America abia a început lupta pentru un regim constituțional, care să limiteze puterile acestor regi. Când ei au puterea, stăpânind soarta a milioane de oameni, importanța, responsabilitatea, riscurile, reprezentanți în toate părțile lumii, e natural să aibă orgoliul vechilor monarhi și să‑și formeze curți mai strălucite decât ale regilor din Europa. Carnegie, după ce a dat sume fabuloase pentru cultura poporului, ca să arate că are o nobilă misiune mondială, a înhămat la curtea lui pe cei mai mari savanți ai universităților americane, ca să facă în toată lumea propaganda „Fundației Carnegie pentru pacea universală”.
— Dar în definitiv, întreb eu, care i‑au fost calitățile excepționale, izvorul succesului acestui om?
— Carnegie a dovedit că e un mare spirit organizator și un subtil psiholog, adânc cunoscător al sufletului omenesc – ca și un mare general, care știe să aleagă, din masa pe care o conduce, cadrele necesare pentru a face continuu cuceriri noi. El a știut să exploateze, mai bine ca alții, sursele de muncă omenească, excitând mereu setea de îmbogățire a celor capabili, de care atârna succesul întreprinderii.
A plecat de la constatarea că marfa cea mai rară e capacitatea. De aceea de câte ori o găsea, o plătea oricât de mult. El a introdus sistemul de a interesa la beneficii și a lua în fiecare an ca asociați pe unii dintre funcționarii capabili, care dovedeau calități deosebite. E natural să fie trup și suflet cu întreprinderea la care lucrează acei ce au posibilitatea să devină milionari. Și într‑adevăr, în fiecare an grădina Carnegie produce câte‑o recoltă de milionari. În fiecare an se face câte‑o infuzie de sânge nou, care întinerește întreprinderea. Astfel se întreține vitalitatea organismului creat de Carnegie. Cu mare abilitate a combinat el o scară mobilă, după care nu plătește salarii fixe. Plata de lucru crește și scade în același timp cu profitul patronului.
Se povestește cazul unui oarecare căpitan John, care a refuzat să intre ca asociat, declarând că se mulțumește să‑i mărească leafa. Carnegie i‑a fixat o leafă egală cu a Președintelui Republicii Statelor Unite.
Înnoptase când am ieșit din nou pe terasă. Rezemat de balustrada de marmură, privesc încă odată în jos.
Ochiul nedeprins caută chinuitor să pătrundă în masa de întuneric. Conturul clădirilor nu se desprinde din negrul nopții. Apar numai umbre uriașe plutind nedeslușit în forme fantastice. Lanțuri de becuri scânteiază înșirate de‑a lungul cheiurilor, așternând dâre luminoase pe luciul tremurător al apei negre ca păcura.
În fund, pe cerul roșu, ca într‑un incendiu îndepărtat, joacă pâlpâind limbile flăcărilor, care se înalță la orizont și ling marginile norilor colorați de reflexul furnalelor aprinse.
Un zgomot surd, un huruit continuu se ridică de jos. De la distanță nu se văd oameni lucrând; bănuiești numai munca minusculelor insecte mișcând monstruoasele mașini acolo jos, în mijlocul torentelor de pucioasă, în lava fierului topit, în valurile de catran ca într‑un foc al gheenei.
Din când în când șerpi de foc taie cu repeziciune întunericul nopții: sunt trenurile cu fontă roșă în fuziune, ce trec cu viteză nebună, lăsând în urmă din stropii căzuți o ploaie de stele colorate ca un foc bizar de artificii.
Până la miezul nopții am rămas contemplând de la înălțime tabloul acesta grandios și groaznic, ca o scenă fantastică dintr‑o satanică feerie.
Jos, la picioarele noastre, lucrul nu încetase, căci focul nu se stinge niciodată în țara oțelului.