Ajung seara printre cei din urmă la casa de adăpost. O construcție bizară în mijlocul unei păduri seculare. Un palat construit tot numai din lemn necojit. În capul scării găsesc un grup strâns în jurul unor buccele desfăcute: blănuri, țesături multicolore, papuci indieni – mocasini – din piele de cerb… o întreagă industrie casnică indiană.
În apropiere, în ultimele văi ale munților stâncoși, e una din acele regiuni rezervate de guvernul american pentru triburile rămase din rasa vechilor stăpânitori ai continentului american. Unii, mai întreprinzători, străbat munții și ajung la primele stații de cale ferată, unde‑și desfac industria lor primitivă și originală.
Doi Indieni din tribul Picioarelor negre, plecați de cinci zile pe drum, mai au încă vreo patru zile de străbătut regiunea Yellowstone până la prima stație de cale ferată. Îi privim cu o avidă curiozitate, ca pe niște animale de‑o specie rară.
Figuri serioase, trăsături regulate, severe, o expresie de energie și răceală în ochii lor negri, metalici. Obrajii osoși, cu pomeții ieșiți, au culoarea cărămizii. Nasul acvilin, părul lins, negru ca păcura. Figuri imobile; nu au surâsul umil al Negrului și nici acel veșnic fals surâs al Chinezului. Măști de aramă. În privirile fixe și grave au ceva dur, rigid, de statui antice.
Candida noastră tovarășă de drum, Miss Prey, le vorbește limba, înțelegându‑se foarte bine cu ei.
Ne minunăm, întrebând‑o de unde a învățat limba Pieilor roșii.
— Am stat trei ani între ei, răspunde cu mândrie. Am organizat acolo o școală de infirmiere vizitatoare. Aveam șaptezeci de eleve.
Nici nu vă închipuiți ce oameni simpatici și gentili sunt acești sălbatici. Cât am stat acolo n‑am văzut bătăi, certuri, furturi, înșelăciuni. Deși n‑au legi scrise, interesele comunității se regulează prin obiceiuri mai puternice la ei decât legile.
Și Miss Prey, la început cam intimidată de stăruințele noastre, se încălzea din ce în ce povestind viața în rezervele indiene. La urmă se declară aprigă apărătoare a rasei roșii.
— Ospitalieri și solidari, acești sălbatici nu au, ca noi, egoismul feroce al proprietății individuale. Al meu și al tău, bogăție și sărăcie, stăpân și slugă, toate aceste reci frumuseți ale civilizației, ei nu le înțeleg ca noi. În schimb ce calități morale și ce forță de caracter au acești oameni! Liniște, demnitate și stăpânire de sine, pe care numai stoicii antici au putut să le aibă.
Timp de două ore, după masa de sară, Miss Prey ne vorbi de obiceiurile, eresurile, jocurile, de sărbătoarea soarelui când Indienii își îmbracă vechile costume împodobite cu pene… de felul cum femeile își poartă copiii legați pe o scândură și îi pun în cuier la ușa bisericii pe timpul cât ele își fac rugăciunea în biserică.
— Ce puțin sunt cunoscuți oamenii aceștia – spunea ea – de lumea civilizată, căci albii nici n‑au voie să se așeze în regiunile rezervate. Numai când trăiești între ei poți înțelege opera celui mai mare artist pe care l‑a produs America. Fenimore Cooper, cu scrierile lui, a întocmit Iliada rasei roșii și, cu drept cuvânt, se zice că a compus și epitaful acestei rase care se stinge. Căci e sigur, rasa aceasta admirabilă se pierde, învinsă, resemnată, moare înăbușită de cruda și lacoma noastră civilizație.
— Fatal trebuie să dispară această rasă, interveni Mister Pek, care ascultase tot timpul surâzând ironic.
După ce își aprinse din nou luleaua stinsă demult, începu:
— Mă rog, să punem chestia la punct. E de prisos să ne pierdem în regrete eterne. Rasa roșie n‑a fost distrusă prin războaie; triburile s‑au luptat totdeauna între ele; guvernul american n‑a fost niciodată crud cu Indienii; acte de violențe, masacre n‑au decimat această populație. În interesul păcii, guvernul le‑a rezervat anumite regiuni, în care albii n‑au voie să se așeze; cu multă bunăvoință sunt ajutați; li se fac școli, spitale, mori, caută să‑i convertească la agricultură, li se trimit în fiecare an vite, haine, pături. Dar Roșii sunt rebeli la orice transformare, pe când Negrii se civilizează cu repeziciune.
Omul roș are o puternică personalitate; un caracter aparte, cu totul diferit de omul alb, galben și negru.
Cheia enigmei rasei roșii trebuie căutată în modul de trai pe care‑l duce rasa asta, la fel de zece, poate douăzeci de mii de ani. Ea n‑a trecut ca celelalte rase de la vânat la păstorit, agricultură și industrie. Și omul alb și omul roș au trăit odată la fel, vânând animalele sălbatice cu silexul. Pe când unul s‑a tot modificat ajungând până la telegrafia fără fir, celălalt a rămas pe loc tot ca în vârsta pietrei. De ce unul s‑a modificat și celălalt nu? Poate că în Europa și Asia vânatul a dispărut mai repede. Necesitatea a împins pe omul alb să caute alte mijloace de trai. Fapt e că vânatul și azi încă e mai bogat în America decât oriunde. Lovitura de moarte a rasei roșii s‑a dat numai prin contactul cu civilizația; ea moare sufocată. A fost de ajuns numai schimbarea bruscă a condițiilor de viață, căci gheața se topește atinsă de o ploaie caldă și o plantă de munte se veștejește repede într‑o seră încălzită.
Toți ascultam cu atenție, numai profesorul belgian clătina din cap cu îndoială după fiecare păhărel de piperment.
— Și totuși, întrerupse el, această rasă a avut o civilizație splendidă: Mexicul, Perul, Aztecii, Imperiul lui Montezuma…
— A! Dumneavoastră cei din Europa ați rămas tot la povestea lui Montezuma – și Mister Pek începu să râdă cu poftă.
O undă de roșeață se ridică în obrajii Belgianului. Dar se stăpâni, întrebând scurt:
— Cum? negați existența civilizației antice, a cărei urme se găsesc încă în noul continent?
— Nu o neg, dar o reduc la justa valoare, răspunse repede Americanul, potolindu‑și râsul într‑un zâmbet ironic. Să ne lămurim. Până acum n‑am vorbit decât de triburile din America de Nord. E drept că în America centrală, în Mexic și Peru se găsesc urmele unei populații mai înaintate. Dar civilizația Imperiului lui Montezuma, așa cum ne‑a fost cântată până acum, nu‑i decât o poveste fantastică plină de minciuni și contradicții.
Istoria Egiptului, a Atenei, a Romei a fost scrisă studiindu‑se la fața locului. Istoria Mexicului s‑a scris de la distanță. Abia acum s‑a ajuns ca să se poată separa istoria de povestire. Tot ce le spunea de Montezuma nu era decât roman istoric, după texte vechi spaniole. Cortez, călugării și toți conchistador aveau tot interesul să exagereze opera lor de cucerire în ochii guvernului spaniol.
S‑a creat o legendă exploatată de o sumă de savanți de birou care nici n‑au văzut măcar Mexicul. Ultima anchetă științifică riguroasă, făcută de Anderson Wilson, a dovedit că celebrele cetăți ale lui Montezuma nu erau decât niște mari sate indiene; clădiri de cărămidă nearsă și construcții lacustre pe piloți. Nu au rămas ruini de piatră ca în Egipt și Grecia, deși până azi de la cucerirea spaniolă nu sunt decât vreo câteva sute de ani. Vă puteți închipui o civilizație fără arme de metal și fără monedă? Aztecii, Montezuma, pe care călugării spanioli îl credeau Maur, nu erau decât urmașii unui puternic trib indian care emigrând de la Nord se stabilise pe platoul mexican. Belgianul nu se lasă convins.
— Dar ruinele găsite în Yucatan, urmele construcțiilor ciclopice în stilul piramidelor egiptene, nu dovedesc o veche și grandioasă civilizație?
— Desigur; însă această civilizație nu are nimic comun cu Pieile roșii; este cu mult mai veche. Toate discuțiile și teoriile n‑au arătat încă în lumină vechea populație a Americii. Au fost pe‑aici Fenicienii? Au fost Chinezii? Cine știe? Poate într‑o zi se vor descoperi în fundul oceanului Atlantic urmele acelei legendare civilizații de care a vorbit Platon.
Dacă a existat odată Atlantida, acel continent prăbușit prin cine știe ce cataclism, era firesc ca focarul său de civilizație să radieze spre țărmurile celorlalte, continente. Cum s‑ar explica asemănarea ce există între urmele de civilizație găsite în Mexic, Peru, la fel cu cele din Libia, Etruscia, Egipt?
Știința nu și‑a spus încă ultimul cuvânt. La Washington este un mare așezământ: Institutul Simthsonian, întemeiat cu banii unui bogat savant englez, pentru cercetări științifice în legătură cu trecutul, populația și vechea civilizație americană. Dar trebuie să mărturisim că, după atâta cheltuială și muncă depusă, lumină nu s‑a făcut încă. Nepătruns a rămas misterul trecutului și nedezlegată‑i până azi enigma istorică a noului continent.
SFÂRȘIT