Peste Ocean

Transatlanticul Kaiser Wilhelm II e ancorat în Bremerhaven. Jumătate de ceas cu trenul din oraș. Călătorii de clasa treia, emigranții, se îmbarcă cu o zi mai înainte. Cei de clasa a doua, dimineața; iar cei de clasa întâia, la amiază.

Ca orice Român, deprins cu greutățile drumului, îmi fac planul să plec cu trenul de dimineață, deși aveam biletul pentru clasa întâia.

Trenul, gata, bufnea și gâfâia în fața peronului. Lumea forfotea în gară. Un Neamț monumental, ca, o statuie de bronz, cu o barbă arămie, având o manta până în pământ și o șapcă galonată, mă oprește la ușă.

— Verboten! Nu‑i trenul d‑voastră. Aveți bilet de clasa întâia.

— Bine, dar eu vreau să plec cu a doua.

— Nicht erlaubt! – Și cu un gest calm dar hotărât mă oprește, apăsându‑mă pe umăr cu o mână grea, care iese enormă din mâneca încercuită cu galoane late.

Resemnat privesc la trenul care pleacă încărcat.

Ce bine era dacă puteam și eu pleca mai de dimineață! Aveam vreme să‑mi caut bagajele pe care le predasem cu o zi mai înainte. Cu toată regula lor nemțească, mă gândeam cu grijă: Adică nu se poate întâmpla să se încurce lucrurile atâtor mii de călători?

La ora hotărâtă pornesc cu ultimul transport. Catargele vaselor încep a se zări. Colosul „Kaiser Wilhelm”, acostat la chei, în bazinul Kaiserhaven, așteaptă gata de plecare, gâlgâind rotocoale de fum cenușiu pe gurile celor patru coșuri uriașe, înălțate ca patru turnuri negre.

Trenul se oprește brusc, din toată viteza, drept în fata scării vaporului. Fanfara bordului izbucnește deodată, triumfal, cu imnul imperial german.

Tot personalul, afară, ne primește cu pompă, la front ca la paradă. Defilăm prin fața lor. Comandantul, secunzii, ofițerii, mecanicii, doctorii, telegrafiștii, piloții și un batalion aliniat de chelneri – toți lustruiți, strălucitori în haine albastre, cu nasturi auriți, cu semne distinctive brodate pe gulere și la mâneci.

Călătorii asurziți de zgomot, aiuriți de ceremonia neașteptată, calcă pe scări cu pași nesiguri, sprijiniți, încurajați cu politețe de chelnerii anume dresați pentru primirea și conducerea în cabine a călătorilor de clasa întâia.

Unul se repede să‑mi ia pelerina, altul bastonul, încercând să mă poarte cu delicateță de subțiori pe scară. Trebuie să mă lupt ca să scap din mâinile lor, încredințându‑i că n‑am nevoie, că prin meseria mea sunt obișnuit sa mă sui pe scări de frânghie.

Pe punte, un bătrân burghez întreabă discret pe chelnerul care‑l conduce.

— Mă rog, cine a venit cu trenul nostru? Pleacă cineva mare? E vreun prinț – de se face așa paradă?

Chelnerul, surâzând, face o reverență:

— Așa primim noi totdeauna la bord pe pasagerii de clasa întâia.

Mie, nu știu de ce, toată solemnitatea asta mi‑a amintit timpurile copilăriei, când admiram cu gura căscată frontul personalului de serviciu al circului care, în livrele galonate, în zgomotul fanfarei, se înșira la intrarea în arenă, făcând gardă simpaticului director Cezar Sidolli.

Prin labirintul din pântecele colosului nimeresc în sfârșit cabina mea cu numărul 300. Mă liniștesc.

Bagajele mele erau acolo, așezate în regulă, șnuruite, etichetate.

Ies afară, la aer. Puntea tremură sub tălpile picioarelor, în trepidațiile cadențate ale mașinii ce forfotește înăbușit întregul vapor. Uriașul organism metalic, vibrează tot cuprins parcă și el de emoția mulțimii, care se agită pe punte în ultimul moment al dezlipirii vasului de pământ. Când și sacii de poștă, legănați într‑o plasă de frânghie, se lasă spre fundul întunecat al vasului, sirena începe să mugească prelung, asurzitor.

„Mola! Schela afară!”

Pe chei o mare de capete. Batistele, pălăriile, umbrelele flutură în aer. Un zgomot confuz, o larmă infernală. Gesturi, strigăte, izbucniri de plâns, chiote și râsete se amestecă în același timp pe vas și pe uscat. Mulțimea se rupe în două: două lumi care se despart printr‑o fâșie de apă din ce în ce mai lată.

Pe când se ridica schela, văd pe punte o femeie tânără zbătându‑se în brațele vânjoase ale marinarilor. Cu pălăria căzuta pe‑o parte, cu părul în vânt, se lupta să scape țipând cu disperare La celălalt capăt al schelei, pe chei, un tânăr se frământa croindu‑și drumul prin mulțime, cu strigăte furioase, gata să se arunce în apă.

Brațe din mulțime îl rețineau, pe când schela rigidă se înălța parcă singură, încet nepăsătoare, tăind orice legătură cu uscatul.

De asupra capetelor noastre, de pe puntea de comandă răsună o voce tunătoare: Nicht erlaubt!

Pe când doctorul bordului transporta pe femeia apucată de o criză de nervi, vecinul meu, un Neamț gras cu figura surâzătoare, îmi lămurește cazul: O tânără pereche italiană, căsătoriți de‑o săptămână, merge la New‑York. El a ieșit din vapor să cumpere gazete. În timpul acesta a început manevra de plecare.

— Ei, acum ce‑i de făcut?

— El rămâne în Europa și tânăra lui jumătate trece dincolo în America. Păcat! le‑a stricat luna de miere! – sfârșește vecinul meu zâmbind pe sub musteață.

De sus privim la cele patru remorchere, ca niște jucării, care trag să ajute la manevra vasului-colos. Lanțul ancorei scrâșnește depanând încet, apăsat, enormele zale pe tamburul vinciului. Întregul corp icnește săltând masa greoaie a ancorei.

Lângă mine doi Francezi privesc cu atenție. Cel mai bătrân izbucnește furios:

— Poftim! iată ce înseamnă să crească tonajul la nesfârșit. N‑a venit vremea să se oprească odată la un tip anumit de vas. Din cauza acestor monștri trebuie să transformăm porturile. Nu vezi că nu mai încap. Trebuie să‑l miște cu remorchere. Singur nu‑i capabil să manevreze în port.

De sus, de pe comandă, un zbârnăit ascuțit de sonerie răsună. După o clipă, același sunet se‑ntoarce repetat din fundul vasului – telegraful de la mașină se pusese în mișcare.

Un vâjâit asurzitor de ape răscolite se aude la pupă după cele dintâi învârtituri de elice. Puntea începe sa zvâcnească sacadat și întreaga osatură metalică e prinsă parcă de vibrații dese, acordate ca într‑un uriaș instrument muzical.

Titanul, târât până atunci, se trezește anume scuturându‑se ca să‑și deschidă calea cu pieptul lui de fier, prin masa lichidă în care plutise adormit.

Alunecăm domol de‑a lungul malurilor joase, tapetate în covoare de verdeață. Defilăm prin fața fortului de la intrare. Calota cupolei cuirasate apare de sus ca o enormă carapace de broască țestoasă, pitită în pajiștea de mătase verde.

Dezlipiți de vechiul continent plutim în larg. În urma noastră, prin ceața plumburie ce împânzește orizontul, abia se mai schițează conturul șters în zare – umbra bătrânei Europe.