Un negru bătrân, foarte simpatic, cu o bărbuță albă, frizată parcă anume cu ferul, mă servea îngrijindu‑mă ca pe‑un copil. Se rugă cu atâta stăruință să iau limonada care mi‑o aduce încât nu‑l puteam refuza. Îl observ de‑aproape. Un cap enorm pe‑un corp scund, îndesat. Nasul turtit. Ochii mici licăresc în negrul figurii de pergament. Buzele groase stau veșnic răsfrânte într‑un surâs blând și serviabil. Îmi cară pe punte un scaun cu leagăn și un braț de jurnale. Mă opresc la o informație scrisă cu litere mari: Greva spălătoriilor din Trenton: „Muncitorii albi au părăsit lucrul căci e rușinos să fie obligați a spăla rufele Negrilor”.
O altă informație interesantă asupra Negrilor citisem cu o zi înainte. Același ziar care anunța că un Negru, distins doctor, fusese invitat la masă în Casa Albă de către Președintele Republicii, arăta că o femeie de serviciu de la un hotel fusese îndepărtată pentru că refuzase să servească pe un călător Negru.
Femeia se plânsese unui ziar care, deschizând o listă de subscripție, adunase în câteva zile o sumă frumoasă pentru a servi ca zestre femeii măritate după o săptămână.
Îmi amintii de atâtea cazuri ciudate văzute în lumea nouă. Nu puteam să uit pe simpatica soție a unui medic – născută și crescută la București, stabilită numai de cinci ani în Filadelfia – care îmi spunea cu indignare cum la un teatru s‑a așezat în stalul de lângă ea un Negru; cum ea a protestat energic la casă, unde i s‑au cerut scuze și imediat i s‑a dat alt loc.
Văzusem localuri în care se anunța că intrarea Negrilor și a câinilor este oprită.
Curios să știu ce părere avea tovarășul meu de drum, bătrânul American, îi întinsei ziarul cu informația asupra grevei spălătoriilor din Trenton. După ce‑și aruncă ochii în fugă pe rândurile scrise bătrânul vorbi cu un fel de asprime în glas.
— E fatal să se întâmple asemenea conflicte.
— Niciodată, îi spun eu, n‑am înțeles purtarea Americanilor față de Negri.
Urmă o lungă tăcere, în care timp bătrânul își umplu îndesat pipa cu tutun special de Virginia. În sfârșit se hotărî să vorbească.
— Vrei să înțelegi cum se prezintă chestia raselor în America? Uite, privește aci pe vapor. În câțiva metri ai imaginea întregii probleme redusă în miniatură. Sus, pe puntea de comandă – căpitanul, omul alb venit din Europa; el conduce vaporul. Vezi, colo în fund la pupă, Chinezul acela mut, cu coada pe spate, care întinde la uscat niște cârpe de bucătărie – e omul galben venit din Asia. Iată și marinarul cela de la provă care împletește o frânghie fredonând – e omul negru venit din Africa.
Trei rase diferite care s‑au găsit pe același petec de pământ, fiecare în situația însușirilor date de natură. Căpitanul acesta e simbolul conducerii, supremației rasei albe, celelalte două rase – neagră și galbenă – au ajuns vasale rasei albe. E drept sau nedrept? Nu știu. Natura n‑a consultat pe nimeni când a dăruit fiecărei rase anumite însușiri.
La d‑voastră, în lumea veche, nu se cunoaște decât o singură rasă. Negrul e un rar obiect de curiozitate. E frumos și comod să afirmați că toți oamenii sunt egali. Dar fă te rog, pe acest căpitan alb să creadă că el nu‑i mai superior decât bucătarul chinez și marinarul negru…
Orice doctrină egalitară asupra raselor, sentimentală, logică sau retorică, importată din Europa nu prinde în America pentru că nu‑i în acord cu realitatea.
De cincizeci de ani, de când s‑a abolit sclavia, se face o experiență de aclimatizare pe o scară uriașă. Aproape zece milioane de Negri africani, aflați într‑o stare intermediară între bruta și om, au fost luați sub tutela guvernului federal ca să le dea educație, să‑i facă cetățeni liberi și civilizați.
Și trebuie să recunoașteți că relativ Negrii de la noi sunt mai fericiți decât unele clase sărace din țările înapoiate europene. Că rasa neagră este încă o rasă minoră căreia trebuie să‑i acordăm credit încă de secole, s‑a dovedit cu trista experiență din Haiti, Saint-Domingo și Liberia.
Parodia de stat din Haiti, unde după scenele de tragedie sângeroasă cu masacrul albilor au urmat scene de operetă cu gentilomii și ducele de marmeladă, de la curtea împăratului Suluq, a arătat până unde poate ajunge lumea neagră lăsată de capul ei.
Acolo unde Negrii sunt în contact cu Albii și sub tutelă, progresează. Lăsați singuri, independenți, dau înapoi și tind a se întoarce la starea primitivă a celor din Congo.
Constituția le recunoaște drepturi egale, nu face nici o distincție de rase între cetățenii americani. Dar moravurile sunt mai puternice decât legile. Și totdeauna legile sentimentale au rămas literă moartă.
— Totuși, îl întrerup eu, am întâlnit Negri civilizați, oameni distinși admirabili.
— Desigur că dintre ei s‑au ridicat și oameni de seamă, în majoritate mulatri, nu Negri puri. Dar masa se găsește încă în inferioritate. Numai după câteva generații, ar putea să ajungă la o schimbare în masă. E numai jumătate de secol de când au ieșit din jugul sclaviei, pe când rasa albă are câteva mii de ani de civilizație. Și dacă acestor copii li s‑ar da în mână armele drepturilor politice, ar ajunge în scurt timp, acolo unde sunt mai mulți, ca ei să domine.
Lucrul e clar: în statele din Sud, unde Negrii sunt în majoritate, copiii noștri vor fi dominați și guvernați de către Negri.
*
Spre seară căldura se potolise. Un soare portocaliu cădea înecându‑se în undele poleite cu reflexe însângerate de rubin și aur topit. Calm, maiestuos, aluneca Părintele râurilor printre pădurile aprinse de imensul incendiu al asfințitului. Pe puntea vaporului, în aerul răcoros și umed, un grup de Negri se adunase ca să‑și mai dezmorțească picioarele înțepenite în monotonia drumului pe apă.
Bărbați, femei și copii se strângeau în jurul unui tânăr negru, zvelt, îmbrăcat complet în alb – ca o muscă în lapte dulce. La cele dintâi sunete de banjo, un fel de chitară cu gâtul lung, picioarele Negrilor începură să tremure în cadența loviturilor sonore. O muzică ritmică, fără melodie, din ce în ce mai repede până ce picioarele ajung să se miște frenetic, dezarticulate, într‑un vârtej exaltat de dans epileptic. Bătăi de palme, cuvinte sacadate, sunete guturale, suspine adânci, strigăte plângătoare însoțesc mișcările picioarelor într‑o excitare de viteză nebună. Suflări fierbinți ies printre buzele lor cărnoase, răsfrânte, descoperind albul strălucitor al dinților. Ochii lor negri ard magic, deschiși fără să vadă nimic înainte.
Pe când stam de‑o parte, privind cu admirație, bătrânul American se apropie bătându‑mă pe umăr.
— Vezi ce putere nebănuită are ritmul asupra organismului lor? Nici o altă rasă nu poate face mișcări mai repezi și nu‑i mai abilă la joc ca rasa neagră. La muzică negrul e foarte impresionabil. Râde și plânge la sunetul banjo‑ului.
Negrul are o extremă sensibilitate. Nu le putem nega unele calități. Sunt blânzi, supuși, onești, cam lacomi, cu o naivitate copilărească și un fond de veselie care‑i fac simpatici. Pentru o sticluță de parfum sau o bucată de panglică, dau ultimul ban.
Eu am apucat încă în copilărie ultima fază a sclaviei. Familia mea întrebuința pentru culturile de bumbac vreo opt sute de sclavi. Locuiau într‑un fel de cazărmi pe malul fluviului. Plecau la lucru în plantații în grupe de câte cincizeci de Negri, sub conducerea unui șef alb, veșnic cu biciul în mână.
Ca un vis urât mi‑a rămas în minte o goană la o vânătoare de Negri. Unii dintre sclavi reușeau să scape de sub pază, fugeau din lagăr și se adăposteau prin păduri unde trăiau hrănindu‑se cu ce găseau. Erau pe atunci oameni plătiți care‑și făcuse o profesiune din vânătoarea Negrilor. Se organizau goane în regulă ca la orice vânătoare de animale sălbatice. Aveau și câini speciali dresați, care mușcau numai pulpele nenorocitelor victime gonite. Ce peripeții monstruoase…, sfârși bătrânul scuturându‑și pipa cu dezgust de balustrada punții.
— Cu toate că sclavia, îi spun eu, nu corespundea cu spiritul american, totuși statele de Sud s‑au opus continuu la abolire. Numai după războiul civil au fost nevoite să cedeze.
— Pentru că le aștepta ruina, moartea. Cu toată criza ce fatal trebuia să distrugă coloniile din Sud, sclavia trebuia abolită; era o necesitate organică a statului american. „Pier coloniile”, se striga pe atunci. „Mai bine să piară coloniile decât un principiu umanitar”.
În locul aristocrației agricole ruinate în Sud, s‑a format o altă aristocrație industrială în Nord. Dar nouă ne‑a rămas ca moștenire această gravă și complicată problemă socială. Chestia Negrilor este insolubilă, pentru că rasa este insolubilă. Toate neamurile de oameni venite din Europa, fierbând în cazanul Americii, ajung să se contopească. Negrii cu limba, religia și cultura noastră, oricât s‑ar rafina, rămân tot negri, nu se pot decolora, veșnic vor păstra stigmatul rasei.
E într‑adevăr o tragedie. Divorțul între aceste două rase e fatal și îngrijitor pentru viitorul Americii. Că trebuie să ne punem în stare de apărare împotriva pericolului negru, e o necesitate. O facem din instinctul de conservare. Căci primum vivere.
Vaporul înainta greoi spintecând fața apei netedă ca o marmură vânătă învăluită în perdelele de umbră ale nopții. Peste tot o tăcere de pustiu. Nici o vietate nici un fâlfâit de aripi, nici un suflu de viață în tot cuprinsul. Apa și uscatul dormeau mute ca într‑o lume fermecată. Numai stelele de sus, deasupra spațiului simțit de noi, licăreau tremurând pe oglinda apei, împresurată parcă de mii de luminițe, pe care le stingea călcându‑le în mers vaporul greoi cu fundul plat.
Bătrânul tăcea, căzut pe gânduri. Târziu se ridică și începu să măsoare în lung, cu pași rari, puntea goală și întunecată. Cum stam singur, gândind la cele ce auzisem despre lupta aceasta de rase, mi se închegă în minte o dreaptă și fatală judecată a Istoriei Universale.
Acești Negri, copii ai Africii, n‑au emigrat de bună voie pe solul lumii noi. Au fost vânduți, aduși cu sila, ca vitele de muncă, pentru îmbogățirea albilor plantatori. Liberi, mulți și civilizați, ei pot ajunge mâine stăpânii pământurilor lucrate altă dată cu sudoarea lor în jugul sclaviei. Și pentru că numărul primează, în unele state din Sud, ei îi vor domina pe albi.
Pericolul negru apare ca o fatală răzbunare a Istoriei… o crudă ironie a soartei cuceritorului, amenințat la rându‑i de urmările lăcomiei și a propriei sale greșeli.
Nu îndrăzneam să‑i spun deschis bătrânului judecata la care mă oprisem. Totuși când a trecut pe lângă mine, plimbându‑se pe punte, am încercat din nou să‑l fac să vorbească.
— Am auzit pe mulți Americani susținând părerea ca toți Negrii să fie transportați înapoi în Africa, unde să facă un stat aparte sub protecția Americii.
— O soluție utopică. Transportarea nu se poate realiza în practică, îmi răspunse scurt bătrânul, oprindu‑se în fața mea.
Chestia Negrilor în zilele noastre este încă o enigmă. Orice soluții abstracte sau absolute, complică și agravează mai mult situația, ațâța ura de rase și aduce ruina morală și economică a țării.
Sunt unele probleme sociale, pe care numai timpul le dezleagă.
— Ce poate aduce timpul, adaug eu, acolo unde Negrii se civilizează repede și se înmulțesc mai repede decât Albii?
Bătrânul, a cărei figură n‑o puteam distinge prin întunericul nopții, îmi răspunse cu glas înăsprit de‑un fel de îndârjire în cuvinte:
— Viitorul e necunoscut. Dar noi, cei de azi nu putem să ne împăcăm cu ideea ca sclavii noștri de ieri, să ajungă mâine stăpânii copiilor noștri…
Și la flacăra chibritului, cu care își aprinse pipa, văzui sclipind în ochii bătrânului American din Virginia, o privire tăioasă ca lucirea unei lame de oțel.