Vorbind ajungem pe jos în Wall Street. Cartierul băncilor și trusturilor. Creierul financiar al Americii e chiar pe vechile fortificații care apărau New York‑ul dinspre mare. O stradă îngustă pe care nu sunt decât clădiri masive și sumbre.
Asurzitorul zgomot metalic, scrâșnirile roților pe raiuri, fluierele, clopotele și sirenele au încetat. Tramvaie, automobile, trăsuri nu au voie să treacă pe aci.
În schimb, de la distanță, glasurile omenești din marea de capete care se mișcă între ziduri, vibrează într‑un freamăt neîntrerupt și vag, asemenea unui imens zumzet ridicat din roirea a mii de stupi de albine.
Trecem pe lângă edificiul tezaurului statului, sucursala celui din Washington. În beciuri e depozitată în permanența bogata rezervă metalică în monede, aur și argint în bare, de‑o valoare de câteva miliarde. Construcția interioară e un fel de fort cuirasat, păzit de o gardă de o sută de oameni armați.
Ne oprim în dreptul Bursei. O fațadă de templu antic. Gigantice colonade corintiene. Înăuntru, de la primul pas, te oprești aiurit. Spectacol unic, pe care mintea omenească și‑l poate închipui. Iadul agitat de mii de oameni posedați, care se zbat chinuiți parcă de o suferință internă. O nebunie epidemică. O exaltare colectivă. În delirul beției de speculație, toți urlă sălbatic, țipă strident fără să se înțeleagă ceva, aleargă și se îmbulzesc în grupe care se fac și se desfac, îmbrâncindu‑se cu pumnii strânși, cu ochii injectați, cu spume la gură.
Îngrozit lupt încordat mișcând coatele ca să ies din tumultul care îmi strivea coastele ghiontite la fiecare pas. În sfârșit scap și răsuflu mai liber într‑un colț al sălii. Privesc și nu pricep nimic. Văd că unii, care țipă ca niște turbați, fac în același timp semne ca surdo‑muții, repezind degetele crispate în ochii altora care răspund la fel.
Americanul nostru face haz și ne lămurește, că din cauza zgomotului asurzitor nu se pot auzi vorbele, și unii întrebuințează alfabetul cu semne, limbajul surdo‑muților.
Trecem într‑o altă sală. Lume mai potolită. Niște domni gravi, îngropați comod în fotolii, privesc ca la teatru în fața unor imense panouri cu numere, care se înscriu automatic în dreptul numelor de orașe. Se știe în fiecare minut cursul de la celelalte Burse și fluctuația piețelor de la Londra, Paris, Berlin…
Americanul îmi arată doi bătrâni într‑un colț. Dormitau cu ochii închiși, cu capele rezemate de spetezele capitonate ale fotoliilor.
— Aceștia nu mai fac afaceri, dar vin regulat numai de plăcerea excitației care le o dă Bursa, cu mirajul ei de speculație.
În fund e un fel de bufet. Toți stau în picioare, cu pălăriile în cap, mănâncă și beau pe fugă, servindu‑se numai c‑o mână, în cealaltă țin niște liste lungi acoperite cu cifre pe care le controlează mereu.
Am ieșit buimac în stradă. Simt nevoie de câteva minute de liniște. Îmi vuiește continuă în minte zgomotul de la Bursă. Și nu știu cum îmi apare iar figura gravă a lui Suliman.
Ce om cuminte și demn.
Mă forțez să mi‑l închipui smuls deodată din viața contemplativă de la Isaccea și transportat în vârtejul asurzitor al Bursei din New York. Îmi aduc bine aminte de el cum făcea morală unui băiat ștrengar, odată la umbra geamiei sub ghirlandele de foi de tutun puse la uscat, pe când beam delicioase cafele cu caimac – cinci bani ceașca și zece filigeanul – cum era pe vremea aceea.
— Nici nu șade frumos la obraz, zicea el, omul să alerge, să zbiere ca dobitoacele și să dea din mâni, când vorbește. Omul trebuie totdeauna să se țină calm, așezat și demn.
Masa de seară o luăm la hotel. Americanul trebuia să plece a doua zi la Pittsburg. Ținea mult să ne întâlnim încă o dată, cei câțiva tovarăși de pe vapor care ne găseam la același hotel. Adăugase, cu un aer misterios, că ni se rezervă o surpriză.
Masa era pregătită aparte într‑un salonaș mobilat cu eleganță. Sosise cei doi Spanioli, profesorul belgian și doctorul italian singur. Îl întrebăm de fiul lui care dispăruse din momentul debarcării. Bătrânul răspunse surâzând radios :
— Trebuie să vie imediat. O să‑i scuzați întârzierea că‑i în febra însurătorii.
— Când? Cum? Așa de repede? Când a avut vreme numai în două zile? Pe când așteptam toți curioși răspunsul, ușa se deschise brusc. Apărură două Americane însoțite de tânărul și oacheșul Italian.
Miss Ethel și sora ei mai mare Miss Esther. Pe cea mai mică o recunoscui îndată. Era fetița cu părul roșu care ne atrăsese atenția la toți cu fluierăturile ei în timpul balului de pe vapor. Fără nici o umbră de sfială ne strânse mâna voinicește la fiecare și se adresă Americanului voioasă, cu un aer triumfător.
— Ei, vezi!… în patru zile afacerea e terminată. Duminică facem nunta. Am dat o telegramă azi mamei care‑i la băi în Newport.
— Dar tata ce zice?
— Tata nu poate zice decât ce zic eu în materie de căsătorie, ca și în orice chestie de libertate de acțiune.
— Bravo! interesant caz, izbucni în hohote de râs Americanul.
Traversezi oceanul, stai la Paris o săptămână, ca să‑ți alegi toalete de sezon. Și când te întorci aduci pe lângă toalete și un bărbat.
Iată domnilor ce înseamnă o fată americană. Cele mai multe au pretenția de a importa toalete și bărbați din Europa.
Toți făceam haz de verva Americanului. Singură Miss Esther, sora mai mare, serioasă și bățoasă, schiță numai un surâs acru și enigmatic.
La masă, lângă mine, bătrânul doctor, în surdină, mă puse în curent cu această căsătorie, accelerată cum o numea el.
— Americanele astea sunt nebune. Parcă își joacă viața. De pe vapor a pus ochiul pe băiat. Ea l‑a cerut. Ai observat că aci femeile sunt mai îndrăznețe, mai ofensive decât bărbații. M‑a târât și pe mine la tatăl ei. Pare om solid; trebuie să învârtească mari afaceri. Nu mi‑a făcut impresia că‑i tocmai încântat de căsătorie; dar ce poate face dacă fata vrea! Nu i dă nici un ban zestre; l‑a asigurat însă că în câțiva ani ajunge om bogat dacă are calități personale. După ce a întrebat cu ce s‑a ocupat băiatul până acum, a luat telefonul de pe birou, a vorbit câteva minute și ne a comunicat pe loc că i se va încredința reprezentanța generală pentru Italia a unei mari case de automobile.
— Dar sora ei mai mare, pare că nu‑i măritată, întreb eu în șoaptă.
— Asta e un fel de misionară, secretară la celebra societate I. W. K. A. – Asociația femeilor creștine americane. Declară net că nu se mărită ca să nu‑și piardă libertatea de acțiune.
Le privesc pe amândouă, comparându‑le:
Miss Ethel vioaie, zglobie, ciripește ca o păsărică. Are un cap de copil nebunatic; cu tenul roz, ochi albaștri. Nu‑i mai tace gura; continuu vorbește și râde cu o admirabilă naturalețe, fără pic de cochetărie.
Soră sa mai coaptă, cu ovalul figurii foarte fin, dar cu tenul pal, cu privire fixă, de oțel; vorbește puțin, cu un fel de gravitate monastică. Un amestec bizar de candoare și autoritate.
Nu știu cum s‑a deschis vorba despre Bursa pe care o vizitasem în timpul zilei. Eu întreb cum se face că mai toate Bursele mari au aceeași arhitectură. Fațada în stil antic, colonade clasice elene.
— Și totuși – întrerupse Belgianul – originea Bursei nu‑i grecească. Monumentul lui Mamon, templul vițelului de aur, ar trebui să aibă un stil fenician, căci e produsul geniului semit, introdus în civilizația ariană.
Discuția s‑a aprins pe această temă, dar argumentele erau slabe de ambele părți. Americanul susținea că Bursa nu‑i invenția Cartaginei sau a Ierusalimului. În China e de mii de ani; Roma și Bizanțul au avut Bursele lor.
Belgianul, ca să dovedească origina semită a Bursei, pornea de la legenda biblică.
— A trebuit să ajungă Iosif prietenul doamnei Putifar ca să‑l bage pe Faraonul Egiptului într‑o speculație de grâu. Căci în fond afacerea cu strângerea recoltei în cei șapte ani buni pentru nevoia celor șapte ani de foamete, n‑a fost decât o acaparare de grâu, o pură speculație de Bursă.
— Specula,, domnilor – reluă Americanul – este veche ca și lumea. Toți o practică și toți se plâng de ea. Cu drept cuvânt un economist a comparat specula cu vântul. Bate în toate direcțiile și, dacă uneori pricinuiește naufragii, mai totdeauna aduce foloase căci umflă pânzele corăbiilor, împingându‑le pe suprafața marilor.
Specula este creatoare. Fără ea lumea ar fi staționară, condamnată la imobilitate. Ea este imboldul progresului. Trebuie să ne așteptăm că și dacă ajunge la societatea colectivistă a lui Marx, lumea încă va specula, măcar asupra bonurilor de lucru.
Miss Esther, care abia deschisese gura până atunci, începu să‑și arate părerile încălzindu‑se pe măsură ce vorba îi ajungea tot mai autoritară.
— Eu nu văd în Bursă decât un imens tripou patronat de stat, unde se pontează ca la orice casă de joc.
Beția speculației atrage și pe cei mai tari oameni în vârtejul Bursei. Desființarea ei este o chestie de igiena socială. Febra aceasta a riscului lucrează ca un dizolvant al societății, este un agent de descompunere socială. Setea de joc, viciul lăcomiei irită nervozitatea și produce un dezechilibru mintal. Omul nu mai muncește, căci nu mai consideră averea ca produs legitim al muncii zilnice, ci ca un produs al hazardului și al fraudei. Câte averi se fac și se desfac în câteva minute, câte escrocherii savante, câte victime și blesteme nu se aud în fiecare zi sub bolțile și în jurul acestui locaș sinistru înălțat numai pentru cultul banului.
Americanul care ascultase cu răbdare întreaga tiradă morală, răspunse râzând cu ironie.
— În chestiile financiare, de obicei, morala are o metodă foarte comodă: condamnă sau scuză totul în bloc. În fond ce este bursa decât un târg, un bâlci de valori. În societatea noastră, democrație modernă, Bursa are un rol foarte important. E un organ absolut necesar și util vieții publice. Ea animează producția, căci atrage și pune în circulație banii care înainte vreme se țineau la ciorap și sub grinda podului casei.
Nu trebuie să‑i uităm marile ei calități. Bursa e cosmopolită, independentă și francă. E o forță care nu poate fi supusă, cenzurată sau lingușită. E mai presus de politică, intrigă și diplomație. Nu‑i influențată nici de suverani, nici de popor, căci nu‑i o înjghebare artificială de stat. E un organism viu și independent.
Bursa e uneori singurul barometru social la care aleargă opinia publică.