Eram gata să intru în ascensor când Americanul, tovarășul meu de drum, mă opri.
— Hai mai înainte, la celălalt, care coboară direct fără să oprească la fiecare etaj.
Intru în cabina elegantă în care iau loc încă zece persoane. Într‑o clipă suntem jos. Senzația căderii în vid e așa de vie, încât simți cum se taie respirația și instinctiv ridici mâna în dreptul inimii.
— Trebuie să știi – îmi spune Americanul – că aci se face uz de ascensoare în așa mod încât oamenii de serviciu, care le manevrează toată ziua nu trăiesc mult. După câțiva ani mor de anevrism sau înnebunesc.
Aruncăm o privire în holul hotelului. Celălalt tovarăș, Belgianul, cu care ne dădusem întâlnire pentru a merge la Bursă, nu sosise încă.
Holurile acestea din marile hoteluri americane au ajuns un fel de localuri publice pentru distracție și întâlnire. Nu sunt rezervate numai călătorilor. Intră și ies mii de oameni, într‑o continuă și amețitoare circulație. Doamne elegante, foarte multe bătrâne, stau fără nici o treabă ceasuri întregi, îngropate în fotolii comode, privesc la forfotul din sală, fumând sau mestecând bomboane de gumă. Lângă fiecare fotoliu, e așezată o scuipătoare monumentală – vase mari de aramă artistic lucrate.
Întreg etajul de jos e ocupat de restaurante, bar, cazino, săli de lectură, de ceai, de cafea, saloane de recepții, de dans, birou de bancă, telegraf, telefon, birou de cale ferată, de teatru… Prin colțurile sălilor, aparate telegrafice, țăcănesc continuu filând singure bande de hârtie, pe care apar imprimate ultimele știri din lumea întreagă.
Ne coborâm în subsol, în sălile de toaletă. După ce sunt întins aproape orizontal, pe un scaun special – un American, care fluieră o arie veselă, mă bărbierește, pe când un negru bătrân, buzat, îmi face ghetele, iar o fată blonda, surâzătoare, îmi lustruiește unghiile.
Belgianul ne așteaptă la o masă.
— Noi – spune Americanul surâzător – când plecăm la lucru dimineața și ne întoarcem seara, nu prea mâncăm la amiază, așa că ne asigurăm de la început cu un breakfast copios: fructe, ouă, șuncă și cafea.
Plecăm pe jos, pe Broadway, principala arteră care desparte în două New‑York‑ul, pe o lungime de treizeci kilometri.
De o parte și de alta se încrucișează străzile tăiate în unghi drept. Sistemul blocurilor și a numerotației străzilor e foarte practic, înlesnind orientarea. Peste tot o lipsă de uniformitate și simetrie. Nu sunt perspective frumoase care să încânte ochiul. Într‑un lanț de case mici se ridică din loc în loc niște clădiri gigantice ca niște uriași între pitici. Nu se văd arbori plantați de‑a lungul străzilor, nici fațade înflorite și nici construcții de o arhitectură armonică. Toată lumea pare cuprindă aci de beția vitezei. Automobilele aleargă în goană nebună și fără nici o ordine, se încrucișează cu tramvaiele electrice, care trec fulgerător în toate direcțiile. Unele nici nu opresc la halte; din fugă se suie și coboară numai cine poate.
Un drum pe jos, cu atenția încordată, în vârtejul acesta amețitor, în haosul și trepidația străzii, care îți irită nervii, te obosește cumplit. La fiecare pas ocolim lucrări, eșafodaje, canale desfundate, noi linii de tramvai subteran, explozii de dinamită și perforatoare găurind stânca pentru temeliile clădirilor uriașe care se înalță într‑o febrilă activitate.
— De câte ori trec pe aci – spune Belgianul – găsesc aceeași veșnică mișcare de dărâmare și reconstrucție. Parcă ar fi un oraș în formație, care nu mai ajunge să se termine odată. Întotdeauna New York‑ul mi‑a părut haotic ca un oraș ce se reface în urma unui cataclism.
Americanul îi răspunde râzând:
— Europa construiește pentru eternitate, iar noi construim numai pentru zece ani. O casă cu zece etaje e deja o clădire veche, o dărâmăm și facem în locul ei alta nouă cu douăzeci de etaje.
Ne oprim în fața uneia dintre cele mai ciudate și îndrăznețe clădiri, ridicate de mâna omului pe pământ – celebra casă zgârie‑nori Flatiron.
Niciodată nu mi‑am închipuit că în vârtejul Broadwayului mă voi gândi tocmai la vechiul meu prieten din Isaccea: Suliman Memet Regip. Chipul lui grav, cu barba de patriarh, mi‑a apărut deodată în minte din cauza pălăriei care mi‑a căzut din cap pe când mă încercam să număr etajele dând capul prea mult pe spate.
Suliman, care fusese odată la București într‑o delegație pentru tutunuri, ca să‑mi explice cât de înalte case a văzut el acolo, îmi arăta cum îi cădea fesul din cap de câte ori privea în sus până la coperișul caselor.
Flatiron, la o încrucișare de străzi, are o formă bizară – un imens fier de călcat – fațada e în unghi; nu are nici o lărgime; e asemenea unei prove de vapor, de înălțime de o sută de metri; lungimea de șaizeci metri iar spatele casei, lat de douăzeci și opt de metri.
Avem altele și mai înalte, dar asta e foarte interesantă, așa zveltă și acvilină. E cea mai ascuțită casă din lume, spune Americanul cu mândrie.
La noi arta de a construi a trecut din mâinile arhitecților și zidarilor, în mâinile inginerilor și fierarilor. Esențialul în construcțiile noi e osatura metalică, cușca aceea rigidă. Totul trebuie calculat matematic. Din moment ce scheletul e gata, umplutura de ciment sau cărămidă refractară se poate face și de sus în jos; de aceea vedeți adesea case în care se lucrează încă etajele de jos; pe când cele de sus sunt deja locuite.
Lemnul a fost scos peste tot. Tocurile ușilor și ferestrelor se fac de metal. Parchetele de ciment sau marmură.
— Oricum, zic eu, urâte construcții; nici un stil; niște turnuri făcute toate, după același calup. Și turnul lui Babei trebuie să fi avut aceiași arhitectură.
— Nici nu căutăm să facem arhitectură sau artă. Construim ca să câștigăm cât mai mulți bani. Cu tipul acesta de case avem maximum de câștig. Într‑o singură clădire băgăm două, trei mii de oameni. Am rezolvat o problemă grea și suntem mândri de soluția găsită. Căci de nevoie am ajuns la acest tip de case. New York‑ul e așezat pe o insulă stâncoasă. Partea cea mai îngustă e tocmai asta pe care‑i concentrată toată viața comercială. Era natural să mergem în sus, unde nu ajung nici praful nici muștele.
Ați observat cum se lucrează temeliile acestor case? Se fac găuri sfărâmând stânca cu dinamită și se așează coloane de fontă. Acum s‑a ajuns și la construcții uriașe, chiar pe teren nisipos, prin puțuri betonate, adânci de treizeci de metri, în care se bagă coloanele metalice.
Credeți că noi n‑am putea face și lucrări monumentale de artă? Avem și oameni și bani.
Un singur lucru ne lipsește: timpul.
V‑ați întrebat în câți ani s‑a lucrat Notre Dame sau Sfânta Sofia?
Caracterul epocii noastre e transformarea și multiplicarea. Veșnica luptă dintre cantitate și calitate. Noi judecăm și lucrăm cantitativ.