O dimineață rece. Ieșind din pâcla apăsătoare a negrelor uzine, sorbim cu nesaț lumina aurie și aerul curat de‑a lungul lacului Michigan – o mare verzuie cu apă dulce. În urma noastră rămâne pierdut, învolburat, în norii de fum monstruos încâlciți, Chicago, orașul ciupercă, supranumit Porcopolis.
Cu o sută de kilometri pe oră, cinci zile și cinci nopți, străbate continentul trenul rapid Nord‑Pacific.
Trenurile obișnuite nu au decât o singură clasă. În schimb sunt numeroase trenuri speciale și rapide, cu vagoane comode și luxoase. Grupului nostru i se dăduse un parlor-car pentru ziuă și un pullmann-palass-car pentru noapte.
Un salon elegant: pereți de oglinzi, covoare moi, fotolii turnante, birouri și bibliotecă de mahon. Platforma de la coada vagonului e transformată într‑un balconaș solid, de unde poți admira natura din goana trenului.
Doi negri surâzători, tot drumul, șterg geamurile și lustruiesc alămurile, spionând continuu călătorii pentru a‑i servi cu perne curate și băuturi răcoritoare. Fiecare vagon are câte‑un filtru cu apă la gheață artificială.
Bărbier, manichiură, dactilografă, stenografă, telefon, stau în permanență la dispoziția călătorilor din trenurile rapide. Întâlnim un tren întreg numai cu vagoane vopsite în alb. Altul numai cu vagoane galbene. Un American ne lămurește: vagoanele albe transportă lăptării și brânzeturi, cele galbene transportă fructe.
Companiile de căi ferate sunt organizate și exploatate în chip pur comercial, nu administrativ ca instituțiile de stat greoaie, ruginite și tiranice. Publicul câștigă din lupta de concurența ce‑și fac între ele diferitele companii prin viteză, confort și ieftinătate. În țara asta, tânără și viguroasă, larga libertate este resortul inițial al progresului.
Conductorul, un American roșu, jovial și gras, se așează într‑un fotoliu la rând cu ceilalți călători. Citește gazete, cere foc să‑și aprindă trabucul, face glume și vorbește tuturor cu un aer protector. Un inginer german din Brema, grav, pedant, se face că citește într‑o carte, pândind pe sub ochelari figura conductorului luminată de‑o sinceră voioșie.
De la o stație se urcă un domn cărunt, cu o geantă la subțioară. E un inspector de la calea ferată. Conductorul nici nu se sinchisește. Inspectorul se așează într‑un fotoliu alăturea. Fumând amândoi, ca doi colegi, stau de vorbă despre diverse chestiuni de serviciu. Nici o urmă de jenă, nici o atitudine de ierarhie. Unde‑i dulceaga lingușire, umilința și servilismul micului funcționar ce trebuie să‑și mlădie coloana vertebrală în fața șefului rigid și veșnic periat?
E firească această desăvârșită egalitate aci, unde cel mai unsuros fochist știe că poate ajunge într‑o zi, prin muncă și merit, în acel mai înalt loc la conducerea întreprinderii, în care brevetele înaltelor școli de poduri și șosele nu au nici un preț.
Se povestește, ca pildă, viața unuia dintre marii regi ai căilor ferate americane, fost simplu macagiu. Pentru că era posesorul a două acțiuni avea vot și glas în adunarea generală a societății. A fost remarcat pentru părerile ce și‑a dat asupra creării unei linii noi și a cumpărării unor mine de cărbuni. Societatea a câștigat sume mari, urmând planurile acționarului macagiu, care s‑a ridicat într‑un timp scurt, trecând prin toate gradele, până la conducerea uneia dintre cele mai renumite companii din lume.
*
Străbatem vastul bărăgan al Far-West-ului american. Trenul taie în goană spațiul gol, câmpia moartă peste care plutește tristețea nemărginirii pustiului ocean. Puterile naturii, vijeliile zăpezilor de iarnă și vârtejurile aerului fierbinte de vară, se dezlănțuie neînfrânate pe scoarța netedă a pământului, în largul întinderilor nemăsurate și fără hotar. Imensul deșert, slobodul imperiu al bizonilor de altă dată, gol a rămas de mii și mii de ani, căci omul stepei americane a rămas veșnic același vânător pribeag, fără să ajungă a trece vreodată la treapta păstoriei.
Pământul acesta, virgin și rebel, fecundat astăzi de sudoarea muncii coloniștilor europeni, sobrii și taciturnii pionieri, se transformă sub ochii noștri ca să ajungă în scurtă vreme unul dintre cele mai îmbelșugate grânare ale omenirii. Așezările temeinice sunt încă rare. La mari distanțe apare câte‑o gară, pierdută în monotonia întinderilor uniforme. În rânduri regulate se înșiră casele de lemn aliniate după imensele silozuri de cereale.
Uneori, prin undele tremurătoare, în arșița soarelui de vară, apar în zare pete sure ca niște insule pe întinsul mării: sunt turme de zeci de mii de vite, păzite și conduse de călăreții cowboy, oțeliții stăpânitori ai stepei.
Și‑n goana năpraznică a trenului, zărim din când în când câte o linie lungă neîntreruptă, abia mișcând în depărtarea ștearsă. E o coloană de căruțe bizare sub coviltire de pânză ceruită, târându‑se domol cu un șarpe fumuriu de praf rămas în urmă: e trista caravană a deșertului american.
*
Pe timpul nopții vagonul pullmann-palass-car se transformă într‑un imens dormitor comun. Din banchete și spetezele lor se întocmesc în chip ingenios paturi suprapuse, mascate de perdele lungi încheiate cu nasturi.
Spațiul pentru dezbrăcare, după perdele, e așa de restrâns, încât lumea e nevoită să iasă la lumină în mijlocul vagonului sau să se dezbrace în cabinetul de toaletă și să vie de‑acolo cu hainele pe mână.
Dimineața și seara e o defilare picanta de costume, pijamale, tricouri, cămăși, capoate în dantele și panglici de felurite culori și forme. Și în această bogată și intimă expoziție de albituri, Negrii de serviciu se învârtesc cu blândul lor surâs, întotdeauna discreți și serviabili.
Sunt perechi care iau un singur pat. Nici o privire indiscretă, nici o îndrăzneală de o parte și nici o jenă sau cochetărie de altă parte. Numai printre străinii surprinși de moravurile americane, se aud chicote înăbușite, murmure și glume în surdină, ca în fața unor distracții de carnaval.
*
În vagonul-restaurant se deschide vorba despre comerțul de cereale.
— La noi, spune un American, în cea mai mică stație, producătorul găsește o magazie-siloz unde‑și depune recolta a doua zi după ce a ridicat‑o de pe câmp.
Cu recipisa în mână, dă fuga la orice bancă. Numai așa, cu această organizație, putem scăpa de lăcomia mijlocitorilor care se îmbogățesc sugând din munca grea a producătorilor.
Ascultam în tăcere discuțiile asupra sistemului agricol american și, fără voie, gândurile îmi fugeau în urmă, departe, la gările în care grâul încolțește așteptând; la primitiva stare de anarhie agricolă; la cea mai bogată țară în cereale din vechiul continent.
Americanul care vorbise, un bătrân vioi, distins, veni să mă cunoască auzind ca sunt Român. Ne vizitase țara cu prilejul congresului petroliștilor. Nevasta, o femeie încă tânără, cu obrazul fraged, dar cu părul alb, tuns bărbătește, citea o carte religioasă pentru lecuirea bolilor prin credință. Când auzi vorbindu‑se de România, se sculă brusc, săltată parcă de un resort nevăzut. Îmi întinse ambele mâini, începând să vorbească repede, abia putând să‑și stăpânească un râs copilăresc.
Și eu am fost în România. Ce țară poetică și încântătoare. Păcat că n‑are igienă. Ce frumos vorbesc Românii franțuzește. Și ce multe lucruri știu oamenii de‑acolo. Pot vorbi despre orice cu o perfectă competență. Nu te superi dacă voi povesti sincer ce‑am pățit cu România d‑voastră.
Și după ce‑și aprinsese o țigară parfumată, începu:
— Despre România aveam cunoștințe vagi, așa ca despre Rumelia, Macedonia, Albania. Auzeam mereu de revoluție, bande, tulburări care se țin lanț acolo în Peninsula Balcanică.
Când mi‑a spus într‑o zi bărbatul meu că vrea să meargă la un congres de petrol în România, mi‑a venit să plâng. După ce am studiat o săptămână întreagă atlasul geografic, m‑am hotărât să‑l însoțesc, gata să înfrunt orice pericol în acele părți îndepărtate din Europa, unde nu ai încă siguranța vieții. Am trecut oceanul și‑am vizitat cele mai importante orașe din vechiul continent, dar mai jos de Budapesta am crezut că nu‑i prudent să mă cobor. Am rămas acolo în așteptare. El, ca bărbat, putea mai ușor să străbată munții Carpați și să treacă în România.
După două zile, primesc o telegramă urgentă: „Vino imediat București, Hotel Splendid. Aci e bine de trăit. Perfectă siguranță. Bună țară.”
Am plecat în aceeași zi. Carpații i‑am trecut foarte comod în vagonul restaurant al unui tren rapid. Am văzut frumusețile neuitate din Valea Prahovei. În sfârșit, trebuie să spun că mi‑a fost rușine de părerile cu care intrasem în România. La nici un congres din lume, n‑am fost mai bine primiți ca la d‑voastră. Automobile, trenuri, vapoare, aveam la discreție. Cea mai ospitalieră și mai agreabilă țară din câte am cunoscut. Lumea amabilă, cultă și rafinată… ce păcat că n‑are și igienă.
În fața ceștilor de ceai, vorbirăm mai mult asupra petrolului. Americanul zicea că el s‑a născut petrolist. Tatăl său fusese printre primii aventurieri atrași de nebunia exploatării regiunilor petrolifere, descoperite întâi în jurul Pittsburgului. Indienii întrebuințau petrolul ca leac împotriva bolilor. Febra petrolului a ținut multă vreme. Aurul din California părea detronat de petrol. Setea de petrol aduna lumea din toate colțurile pământului.
Americanul își amintea din copilărie, de viața petrecută în cort, în mijlocul unor oameni lacomi și cruzi, care la orice minut puneau mâna pe revolver și cuțit.
Mai târziu, rămas singur, se stabilise în regiunea Pithole, unde în câțiva ani făcuse o avere însemnată. Sub ochii lui se ridicase și căzuse această regiune petroliferă. Dintr‑un oraș‑ciupercă, Pithole a ajuns astăzi un oraș‑fosilă. Regiunea a fost complet secată. Petrolul trecuse în alte părți.
Fiecare lucru, termină Americanul, își are epoca sa, de care trebuie să știi să te folosești. Cine știe dacă în curând nu va veni epoca altor surse de energie, pe care omenirea le va cuceri punându‑le în exploatare ca: electricitatea atmosferică, căldura solară, forța valurilor sau căldura pământului…