Spre seară, stau lungit, dormind pe punte, cu o carte deschisă pe genunchi. Îmi place să privesc printre gene, la suprafața apei, dâra sclipitoare lăsată de învârtirea elicelor în mers – un evantai imens de‑o fină dantelă albă de spumă irizată.
Deodată mi se pare că‑n aer se încrucișează un slab zigzag de fulger. O agitație se simte pe tot vasul. Lumea aleargă spre pupă. Ce este? Ce s‑a întâmplat? – se întreabă unii pe alții. Toți privesc în sus.
Două păsărele, pescăruși de mare, plutesc în văzduh, în zbor grațios, cu aripele întinse, ca niște cruciulițe albe suspendate de‑un fir nevăzut în spațiu. Pământul trebuie să fie aproape.
— Și lui Columb tot niște păsări i‑au anunțat pământul pe care‑l căuta – spune o fetiță îmbujorată de emoție.
— Și lui Noe, înainte de a se opri corabia pe muntele Ararat – Adaugă Englezoaica cea care împărțise biblii emigranților.
Toată lumea e pe punte. Printr‑o mișcare instinctivă toți se îngrămădesc la provă să vadă pământul de care ne apropiem.
Departe, la suprafață, pe placa de ardezie a apei, spre orizontul vaporos, se deslușește în zare o dungă violetă prin pânza de ceață diafană, portocalie dinspre Apus.
E țărmul american.
În stânga noastră se ivește, legănându‑se cadențat, farul plutitor – semaforul Sandy-Hook – în capul unui șir de bancuri de nisip. Înainte se înălța spre cer o neagră coloană de fum. E pilotina portului care ne aține calea. Vaporul nostru și‑a micșorat viteza.
Pilotina, ca un gândac sforăitor, girează în jurul colosului potolit până se agață de unul din saborduri. Pe‑o scară de frânghie aruncată de sus, pilotul se suie pe bord ca o pisică. Lumea, grămadă în jurul scării, privește cu lăcomie urmărind orice mișcare. Un omuleț bronzat cu șapcă trasă pe ochi, în manta de ploaie, cu niște cizme mari de gumă, urcă grăbit puntea de comandă – fără să salute pe nimeni, mestecând continuu ceva între dinți. După un răgușit all right, apucă brusc manivela telegrafului de la mașină. Un zbârnăit metalic și vasul se opintește reluându‑și mersul direct spre vastul golf, în fundul căruia apare New‑York‑ul în feerica apoteoză a asfințitului. Din depărtare nimic nu deslușește ochiul. Nici forme, nici mișcări nu se desprind încă în zare. Sub norii subțiri și dezlânați, cu mărgini poleite, abia se desenează pe bolta purpurie o linie frântă, ca zidul crenelat al unei cetăți incendiate.
Defilăm prin fața forturilor Hamilton și Lafayette, lucrate pe niște insule stâncoase.
Navigam întins spre lumina farului din centrul canalului – gigantica statuie a Libertății „luminând lumea”, „speriind lumea” – i‑a spus un Francez de spirit.
O femeie enorm de groasă, îmbrăcată în fier și aramă, pe un colosal soclu de granit, ține în mână o torță aprinsă servind ca far la intrarea portului. Cea mai mare statuie din toată lumea, ea a fost oferită de către Republica Franceza cu ocazia centenarului Republicii Statelor Unite.
O șalupă cu flamură galbenă – pavilionul de carantină – ne acostează din mers. Medicul portului se îmbarcă și controlează „patenta de sănătate”. Fără să‑și arunce ochi la călătorii de lux, își fixează toată atenția la masa emigranților, apreciind cu un ochi expert această proaspătă marfă umană ce trebuie cercetată cu de‑amănuntul, clasată pe naționalități și categorii înainte de a o lansa pe piața americană.
O liniște de gheață cuprinde mulțimea emigranților îndată ce apare pământul în vedere. Zgomotul, cântecul și jocul, care înecau grijile drumului, s‑au stins deodată ca prin farmec. Nici o șoaptă nu se aude pe puntea de jos. Și toți, îngrămădiți la provă, ca o turmă speriată, muți și palizi, cu respirația tăiată, privesc țintă înainte la orizont spre pământul făgăduinței.
Ochii lor, măriți peste măsură, sfredelesc zarea cătând parcă, printr‑un instinct vital, să pătrundă prin pânzele necunoscutului spre care fatal îl mână soarta.
Cu viteză redusă intrăm în port pe canalul Hudsonului (North River). La cheiurile de piatră, dantelate pe toată lungimea, apar în șir siluetele miilor de vase. Forme și culori se pierd în negura vaporoasă ce învăluie tot portul înalte de căderea nopții. Ne încrucișăm cu mici remorchere, care târăsc lungi șiruri de șalande încărcate cu vagoane de marfă. De câteva ori stopăm,, împiedicați de mersul bacurilor monstruoase, ferry‑boat‑uri, care ne taie drumul cărând de la un mal la altul oameni și animale, căruțe, camioane și automobile claie peste grămadă.
Munca brațelor omenești multiplicată de lucrul mașinilor se confundă în tumultul unui haos nesfârșit, din care se înalță în tot portul un vuiet continuu, confuz și strident de fierării și aburi sub presiune.
Sinistru și maiestuos spectacol!
Alunecăm încet pe apa moartă a portului având în față imensul decor al orașului care se luminează treptat sub ochii noștri.
Clădirile nu se mai pot distinge în masa de întuneric. Număr etajele după rândurile ferestrelor luminate. Mii și mii de lumini, geometric înșirate, pâlpâie între cer și apă. Reflectoare care te orbesc, faruri turnante, lanțuri de becuri multicolore, trenuri luminate ca niște șerpi de foc se‑încrucișează ca într‑o feerie de iluminație fantastică – o constelație de astre coborâtă de pe cer jos în fața noastră.
Vaporul, ajutat de trei remorchere puternice, cu greu își face manevra de acostare la chei. Rămâne în fața unei magazii uriașe cu mai multe etaje ce corespund anume cu punțile vaporului. Călătorii își pregătesc grăbiți bagajele, spionați de ochii personalului de serviciu.
De obicei bacșișul pe transatlantice se plătește numai în aur.
Încep formalitățile de vamă și controlul actelor de intrare. Trebuie să răspunzi la un chestionar compus numai din 32 de întrebări. Unele stârnesc hazul călătorilor, care se stăpânesc în fata funcționarilor americani ce‑și fac conștiincioși datoria. Trebuie să declari dacă ești poligam; dacă ești anarhist; dacă ai avut cândva o condamnare; dacă ai fost internat într‑un ospiciu de nebuni sau de infirmi.
*
În sfârșit… calc pe pământul american. Un automobil mă duce într‑o goană nebună la hotel.
Prima cursă făcută noaptea prin centrul New‑York‑ului, mi‑a rămas în minte ca un coșmar chinuitor într‑o noapte de boală.
Vuietul infernal care se ridică din torentul mulțimii te amețește întunecându‑ți mintea. Fără voință te lași dus în neștire pierzând firul oricărei orientări în mers.
Strigăte, urlete, mugete, fluiere, clopote, sirene se întrec amestecându‑se într‑o beție de zgomote asurzitoare.
Automobilele iau la întrecere în goană la o palmă departe de tramvaiele care se încrucișează în toate direcțiile.
Pe deasupra capetelor, în lungul viaductului, trec trenurile aeriene cu un huruit de tunet ceresc.
Pe ziduri, pe acoperăminte, pe cer se proiectează scânteind în toate culorile reclame luminoase; figuri și tablouri care se aprind și se sting la intervale dându‑ți impresia unei feerice mișcări.
Un imens caleidoscop care îți obosește ochii și mintea cu jocul nesfârșit al combinațiilor de culori și lumini.
Orbit, asurzit și aiurit de fantasmagoria prin care am trecut ca‑n zbor mă opresc în fața hotelului.
În holul inundat de lumină nu se vede nici o scară. Opt ascensoare, în mișcare continuă, se ridică și se scoboară servind cele 19 etaje, cu 1500 de încăperi.
Nu mă dezmeticesc decât în camera mea din al 18‑lea etaj. Toate camerele au alături câte o cabină de baie cu pereții de faianță. Curățenie și ordine desăvârșită. Deasupra patului, într‑o nișa, o scară de frânghie – mijloc de salvare în caz de incendiu.
Obosit, adorm. Și‑n prima noapte pe pământul Americii, într‑un somn agitat, mă visez tot în cabina vaporului balansat de valurile oceanului tulburat, amețit de‑un vuiet surd, nepotolit, care mă împresoară chinuitor.