Se lumina de ziuă când trenul rapid Nord-Pacific se opri în gara Livingston. Debarcând, părăsim linia principală, care străbate continentul de la New York la San Francisco legând cele două oceane. După câteva ore, pe o cale ferată secundară care șerpuiește prin defileul strâmt numit Poarta Munților, printre stânci roase, poleite de vechi ghețari, pe fundul Văii Paradisului, intrăm în Wonderland – Țara Minunilor. Ultima stație de drum de fier e Gardner – limita lumii civilizate. Cinci trăsuri mari, brecuri-poștalioane, cu câte șase cai înaintași, ne așteaptă în fața unei uriașe bolți de granit cu o inscripție săpată adânc: Yellowstone National Park – ”pentru recreația și plăcerea poporului”.
Nu există petec din scoarța pământului, pe care să fie grupate mai multe și mai ciudate minuni ale naturii ca în regiunea vulcanică a bazinului Yellowstone, în creierii Munților Stâncoși. Înălțimi gigantice ca valurile monstruoase ale unei mări petrificate de miriade de secole. Păduri virgine îmbracă poalele munților și ghețari veșnici albesc piscurile goale, strălucind în soare ca niște ziduri de cristal. Întâlnești la fiecare pas cratere de vulcani ca niște hornuri fumegânde… conuri de gheizere, din care țâșnesc spre cer coloane de apă clocotită… prăpăstii fără fund, cu pereții în straturi de calcar de felurite culori… stânci de sticlă naturală… coline de pucioasă și platouri de cretă… păduri rigide de arbori petrificați… – Un vast laborator vulcanic răspândit pe‑o suprafață de zece mii de kilometri pătrați – cam cât două-trei județe de ale noastre.
O săptămână încheiată faci, călare sau cu trăsura, înconjurul acestei provincii, pe care guvernul american din 1872 a declarat‑o proprietate națională, ca să i se păstreze caracterul intact. Trei escadroane de cavalerie păzesc această unică și ciudată țară, fără locuitori, protejând oficial sălbăticia capricioasă a naturii. O întreagă țară goală, fără sate și orașe – căci n‑are populație: nici o așezare, nici o exploatare nu este îngăduită. Mâna omului n‑a schimbat aci nimic din orânduiala firească a jocului liber al naturii, rămasă singură stăpână pe aceste locuri, așa cum era și în depărtata vârstă a copilăriei pământului.
Un respect religios pentru natură conservă neștirbit acest colt de pământ. Nici o piatră nu se clintește din locul ei, nici un fir de iarbă nu se smulge, nici un arbore nu se ridică din locul unde putrezește căzut de bătrânețe.
Și pentru că plugul n‑a tras încă nici o brazdă în acest pământ pustiu, iar ecoul depărtării n‑a întors niciodată, în desișul acestor păduri virgine, bubuitura focului de pușcă sau bocănitul securii – lighioanele sălbatice de pretutindeni s‑au strâns aici ca într‑o Arcadie ferice, unde pot trăi în tihnă, fără teamă de tiranica prigoană a omului.
Aici și‑a găsit scăparea, în exil, bizonul, regele detronat al pustei americane. În singurătatea asta s‑au retras, înțelepți și prudenți, ursul negru și lupul alb, cerbul maiestos cu coada neagră, berbecul sălbatic cu coarnele late, castorul meșter de locuințe lacustre, micul sconcs grațios și alte felurite neamuri de vietăți care trăiesc slobode și nesupărate în măreața sălbăticie a naturii. Aici se înmulțesc ele în cea mai strașnică libertate și se sfâșie între dânsele în veșnica luptă a vieții.