În Brooklyn, la o mare întreprindere tehnică, întreb de inginerul Aurel S….
— Etajul 19, biroul R.
Intru fără să bat la ușă. Pereții camerei tapisați de sus până jos cu planuri de mașini. În fund, după un imens birou american, între două telefoane și două ventilatoare electrice a căror elice zbârnâie învârtindu‑se amețitor – un domn ras, numai în vestă, cu mânecile cămășii suflecate până la cot, dictează ceva în gura mare unei fetițe blonde, care stă în picioare în fața lui, luând note stenografice.
Mă așez nepoftit pe‑un scaun și aștept.
Cu atenția încordată ascult modulațiile vocii omului de la birou, privesc figura cu trăsături energice, fruntea lată, brăzdată de cute adânci, capul mare, pleșuv – numai la tâmple două tufe de păr cărunt.
E Aurel… cum a îmbătrânit… ce schimbare poate lua figura omenească în cursul vârstei… de necrezut. Câți ani de școală am stat alături de el pe aceeași bancă! Ciudat lucru… Copilul acela bălan, vioi, cu ochii ca două mărgele albastre, așa cum mi‑a rămas în fundul minții – și omul acesta greoi, pleșuv, de la biroul din fața mea e una și aceeași ființă.
Cu repeziciune și claritate trec prin lumina minții icoane din trecut: într‑o oră de latină, la teză, ne‑a prins copiind. Profesorul, un bătrân răgușit, tuberculos, și‑a înfipt degetele uscate în părul nostru, ne‑a ciocnit cap în cap, ne‑a târât până la ușă repezindu‑ne pe amândoi afară cu un râs cavernos care mi‑a rămas până azi în urechi.
Odată, la o inspecție în pupitre, ne‑a confiscat cărțile de citit… nu ne‑a dat voie să ieșim în oraș… Eu aveam degetele negre de cerneală și el avea obiceiul să‑și muște unghiile….
*
Un zbârnâit strident de telefon.
Fără să‑și ridice ochii, mecanic, întinde mâna la receptor. După câteva cuvinte, strigate cu enervare, își ridică brusc capul dând cu ochii de mine.
— Aurel! Nu mă cunoști?
O clipă își încruntă sprâncenele. Se ridică de pe scaun și de‑odată, cu fața luminată, aruncă receptorul pe birou repezindu‑se cu brațele deschise.
— Tu aci? De când? Cum m‑ai nimerit? Asta‑i colosal!… după atâția ani… stai să văd… douăzeci… ba nu, douăzeci și trei de ani de când am plecat din țară… din anul al patrulea de la Iași…
Surprinsă, nedumerită, blonda americană, văzând doi oameni în vârstă îmbrățișându‑se, țupăind ca doi copii, râzând și vorbind în gura mare o limbă neînțeleasă, își strânse discret foile ieșind pe ușă în vârful picioarelor.
Ne pipăim, ne mângâiem cu priviri înduioșate simțind cum în bucuria revederii noastre picură amară otrava regretelor. Ne‑am despărțit copii și ne găsim bătrâni.
Și pentru că atâtea aveam să ne spunem, ne‑am pomenit deodată amândoi tăcând.
— Dă‑mi o oră când putem să ne vedem în liniște, să stăm puțin de vorbă.
— Eu fierb în iadul ăsta toată ziua. Numai de la nouă seara sunt liber.
— Vii să mă iei la ora 9 de la hotel Monopol.
Un restaurant, în grădină, pe acoperișul unei case cu douăzeci și unul de etaje.
În bolte de verdeață, pe mesele cu fețe albe, scânteiază sticlăriile în lumina electrică a globurilor multicolore. Acordurile unei orchestre ascunse într‑un boschet de oleandri, tremură pierdute în vuietul neîntrerupt ce se ridică de jos, din haosul străzilor nepotolite, mereu, uniform și vag ca zgomotul unei cascade îndepărtate. La o masă din fund, într‑o nișă de iederă, stăm amândoi. De două ceasuri petrecem râzând și povestind amintirile copilăriei trăite împreună. Răscolind trecutul mort, reînviem chipurile dascălilor noștri, niște tirani cu apucăturile și ticurile lor rămase de atâta vreme în fundul minții noastre.
— Îți aduci aminte, odată, în ora de trigonometrie, pe când bietul conul Ghiță R… umplea tabla cu formule încâlcite – noi, în paradisul băncii din fund, cu atlasul geografic și cu Jules Verne dinainte, așterneam pe caietul de calcule proiectul unei vaste organizații de colonizare în Congo – unde hotărâsem negreșit să emigrăm la sfârșitul anului școlar.
Și când ne‑a prins… ce mutră! Cu ce satisfacție își freca ciocul de barbă citind în hazul întregii clase proiectele noastre asupra unei școli de trei sute elevi negri indigeni, condusă de doi profesori albi. Cu ce bucurie am intrat la închisoare! – Și ca să nu ne prindă la inspecție cu cărți de citit, am ascuns în pantaloni două romane de Zola. Cu ce deliciu devoram acele cărți, lungiți pe paturi de lemn acoperite cu rogojini, la lumina chioară a unui muc de lumânare, adus pe ascuns de cerberul nostru, soldatul Bălaiașa, pe care‑l corupeam cu mucuri de țigări!…
Tocmai pe sfârșitul mesei, în fața cafelelor, după ce ne‑am aprins niște havane veritabile, Aurel începu să povestească în liniște:
— Știi când am plecat de la Iași, din școala militară… Erau trei burse: două pentru politehnică și una pentru Brest. Cu ce invidie ne privea toată școala pe noi care reușisem la concurs! Nu‑ți mai spun ce impresie mi‑a făcută la vârsta aceea Parisul. Îmi aduc aminte cu ce bucurie călcam pe stradele a căror nume îl cunoșteam din romanele lui Zola pe care le aveam proaspete în minte.
La primul examen la Paris am căzut cu succes toți trei. Trebuia să facem un an de preparație pentru franceză și matematici.
Ne‑am înscris la liceul St.‑Louis.
Deși ne‑am pregătit destul de bine, am căzut și la al doilea concurs.
Atașatului nostru militar de la legația din Paris i s‑a dat să înțeleagă să nu mai încercăm de prisos. România făcea parte din Tripla Alianță și împănase cu elevi toate școlile speciale din Germania. Am primit ordin să ne întoarcem în țară. Ceilalți doi colegi s‑au întors; eu am rămas pe loc.
Ce m‑a hotărât să rămân singur, fără nici o resursă în haosul Parisului? Din țară nu mai așteptam nimic. Părinții muriseră. Un unchi, funcționar sărac, creștea pe singura soră ce o mai aveam. Într‑o seară la o cafenea din Cartierul Latin întâlnesc pe un fost coleg de liceu. Trebuie să‑ți aduci și tu aminte de Arnold L…
— Cum nu, băiatul croitorului de dame de lângă liceu. Cel care ne împrumuta cărți de citit.
— Omul ăsta mi‑a dat prima pildă de putere de muncă și de voință de oțel. Urma la medicină și, ca să poată câștiga câțiva franci pe săptămână, da lecții, făcea contabilitatea la un birou comercial, urmărea spitalele și farmaciile pentru a înlocui cu plată, Duminicile, pe internii și practicanții care plecau să se plimbe în împrejurimile Parisului. Îl priveam cu admirație și gelozie.
M‑am hotărât să‑l imit. M‑am încăpățânat să trăiesc prin mine însumi, să răzbat cu orice preț. Dam lecții de matematici, pregăteam candidați pentru diferite școli tehnice. Un an de mizerie m‑am zbătut în haosul Parisului. Nu mai puteam. Erau zile în care mă culcam flămând. Priveam cu necaz la Arnold, pe care îl întâlneam adesea. Călca din ce în ce mai sigur. Trebuia să ajungă la țintă. Mă privea cu milă și uneori cu ironie. Odată, văzându‑mă disperat, mi‑a spus zâmbind: „Voi nu trebuie să vă comparați cu noi: rasă veche de cinci mii de ani. Noi ne îndoim, dar nu ne rupem”.
Când am văzut că nu mai pot răzbi la Paris – în țară îmi era rușine să mă întorc – m‑am hotărât să plec în America… Ca ajutor de mecanic pe un vapor francez am străbătut oceanul. Nu‑ți mai spun peripețiile prin care am trecut. E destul să știi că, deși făcusem matematicile superioare, am șters aci geamurile de la vagoane, farfuriile de la restaurant, am condus vagoane de tramvai, peste ocean până mi‑am găsit un loc umil la o fabrică de mașini. Făcusem prostia să debarc la New York fără să cunosc bine limba engleză.
— Și cum ai ajuns la situația de azi? – îl întrerup eu curios.
— Prin ajutorul religiei.
— Cum? – fac eu nedumerit.
— Foarte simplu. Am să te lămuresc îndată.
Aveam o cameră plătită cu săptămâna. Nu cunoșteam pe nimeni din locatarii aceleiași case. Duminica mai cu seamă mă simțeam singur, izolat. Toți vecinii mei, Prezbiterieni uniți, se duceau cu evlavie la biserica din apropiere. Aveau clubul lor, adunări, cântece, o organizație completă, care‑mi păruse la început condusă cu o rigidă disciplină. Într‑o seară, pe când mă întorceam singur și amărât spre casă, mă ajunge din urmă un American uriaș, ras, cu părul sur, cu fața roșie, fragedă ca de copil, cu o redingotă neagră încheiată până la gât. Îl mai văzusem de câteva ori și bănuiam că‑i un preot predicator din secta prezbiteriană. Cum aveam același drum intrăm în vorbă. În loc să mă întrebe de ce naționalitate sunt, mă întreabă ce religie am. Mi‑a fost rușine să‑i spun că n‑am nici una și nici nu simt nevoie. I‑am spus cu jumătate de glas că sunt ortodox.
„Dar nu te duci niciodată la biserică? – mă întreabă blajin. Te văd totdeauna singur, stingher. Asta nu‑i bine”. Și cu duhul blândeții începe o adevărată predică așa în stradă.
„Omul e animalul sociabil la culme. Nu poate rămânea izolat în spațiu. Se pierde ca sămânța aruncată în vânt. Fiecare individ trebuie să facă parte dintr‑o comunitate. Credința și solidaritatea încheagă cimentul societății moderne”.
În sfârșit îmi arată direct avantajele care le pot avea dacă intru în gruparea lor.
A doua zi m‑am făcut Prezbiterian unit.
Ei bine, crede‑mă că din ziua aceea parcă am schimbat macazul vieții. Viitorul era asigurat.
Acestei întâmplări datoresc în cea mai mare parte situația la care am ajuns azi.
Am fost încredințat unui profesor care m‑a învățat limba americană. Am fost recomandat într‑o slujbă bună la un birou de construcții.
Aripa protectoare a grupului din care făceam parte o simțeam la fiecare pas. Am fost introdus la o bancă pe acțiuni care finanța niște mari întreprinderi industriale. Ajutat să mă specializez în electricitate, recomandat la casa unde mă găsesc și azi, ajuns din grad în grad până la postul de director al secției motoarelor electrice.
— Nu înțeleg, îl întrerup eu, cum pot fi așa. de evlavioși Americanii aceștia realiști, cu simțul lor așa de practic și pozitiv?
— În lumea asta nouă, începu el să explice, unde n‑a fost un teren propriu pentru artă și filozofie, numai religia era singura formă de viață speculativă, singurul ideal posibil. Și nu uita că primii coloniști nu erau decât niște sectari care‑și găseau aci adăpost. Forța inițială a fost religia; pe temelia ei s‑a format această nouă națiune. Dar aci biserica are alt caracter decât în lumea veche. Nu are nimic mistic. Statul nu se amestecă. O libertate de credință absolută. Cel mai larg spirit de toleranță. Individul singur caută să se încadreze într‑o comunitate. Omul își plătește biserica și preotul cum își plătește chiria casei pe care o locuiește. Biserica e mai mult o școală decât un templu, e un club, o sală publică de conferințe morale și concerte religioase. Teologi abili, oratori de talent fac prozeliți, atrag publicul prin reclamă, discursuri, muzică, fonograf, adună bani, construiesc, cumpără sau închiriază localuri de biserică. Sunt aci numai 160 de secte religioase. O babilonie de confesiuni independente, fondate pe libera interpretare a Bibliei.
Este o perpetuă concurență între religii. Zilnic răsar profeți moderni; unii cu mari calități financiare, care inventează religii noi, organizând în jurul bisericii cluburi, bănci, întreprinderi comerciale și industriale pe acțiuni. Diversele biserici americane sunt întocmiri practice și comode. Acum se agită ideea unificării religiilor, organizându‑se un imens trust al bisericilor.
*
Eram la al doilea rând de cafele, când îl întrebai brusc :
— Dar cum se face că ai rămas până acum neînsurat?
El începu să râdă zgomotos. Și, după ce și aprinse havana stinsă, se hotărî să vorbească, după oarecare șovăială.
— Aci, vezi tu, nevasta e un obiect de lux. Omul luptă să facă bani. După ce a ajuns bogat, își permite și luxul de a‑și lua nevastă, ca un obiect rar, de mare preț.
— Ei bine, dar tu ai ajuns într‑o situație în care poți să‑ți permiți și acest lux.
— Hm! făcu el clătinând din cap, e adevărat; dar trebuie să‑ți mărturisesc că un fel de lașitate m‑a împiedicat. Niciodată n‑am avut curajul să iau o Americană.
Aci femeia e ca un copil răsfățat și cauza, de la origine, e că cei mai mulți coloniști veneau singuri. Era mare lipsă de femei la început. Li s‑a creat un regim privilegiat de care, prin tradiție, se bucură și abuzează femeile de azi. Acest cult al femeii a ajuns în America exagerat și situația bărbaților a devenit umilitoare și ridicolă. Sunt un fel de servitori ai femeilor. Ei muncesc și ele consumă. Bărbații sunt priviți aci numai ca niște mașini de făcut dolari pentru ca femeile să‑și poată satisface gusturile de lux, toalete, bomboane, plimbări și voiaje.
Cu drept cuvânt se zice că America e paradisul femeilor. Ele domnesc aci. Viața de familie aproape a dispărut. Copii nu vor să aibă. Și când au, sunt încredințați altor femei, plătite să‑i crească. Nu vor să se îngrijească de casă și menaj, locuiesc în apartamente mobilate, mănâncă la restaurant, umblă toată ziua forfota prin prăvălii, cofetării, cluburi, societăți; au oroare de ocupațiile casnice pentru care, zic ele, sunt Negrii.
— Și totuși, îi spun eu, dintre toate tipurile de femei găsesc că Americana e cea mai interesantă, cea mai simpatică și la nivelul cel mai ridicat.
În general frumoasă, zveltă, elegantă, emancipată fără a fi pedantă, vioaie, grațioasă, fără a fi frivolă, uneori excentrică dar totdeauna demnă și sigură de sine. Îmi place felul cum privesc ele oamenii drept în fața, fără să pozeze și fără să se alinte. În ochii lor calmi, senini, au un fel de curaj moral, un bun simț și un echilibru admirabil.
În lumea asta de afaceri negustorești, parcă numai femeia reprezintă frumosul, arta și cultura.
Că femeia e atrasă aci de spiritul public și ocupațiile casnice n‑o mai rețin ca înainte legată de cămin, este explicabil prin însăși transformarea societății moderne.
De ce ar face în casă ciorapi, săpun sau melspaisuri, când se găsesc toate de‑a gata în comerț? În schimb ce câmp vast de activitate socială i s‑a deschis: educația publică, învățământul, asistența socială. Numai opera aceasta feminină mai afinează negustoreasca democrație americană.
— Foarte adevărat, mă întrerupe Aurel enervat, nu neg rolul social important de factor moral al femeii americane, dar susțin ca nu‑i bună soție, mamă și menajeră. În general, Americana e ambițioasă, are un fel de vanitate de a se distinge, de a fi cineva; egoistă, trăiește numai pentru sine, mai mult o atrage viața publică decât cea de familie. Nu cunoaște ceea ce se numește iubirea de cămin. Clubul feminin aduce fatal dezagregarea familiei. Ori eu mă însor cu gândul de a‑mi crea o familie. În America, bărbații și femeile sunt două rase deosebite. Femeia aci n‑a ajuns încă să aibă creier de bărbat, dar și‑a pierdut inima de femeie. Un francez de spirit zicea despre Statele Unite: „În țara asta femeile conduc pe bărbați, iar pe femei le conduc fetele lor, așa că se poate zice că Statele Unite sunt conduse de copii”.
La un moment dat era să cad și eu în cursă. Mă aflam cu un prieten la băi de mare; două drăcoaice în costum de baie, ne atacau de câte ori apăream pe plajă. Mai târziu am aflat că la mijloc era un pariu. Cele două fete se prinseseră că nu vor pleca de la băi decât măritate.
Prietenul meu, un uriaș copil, a capitulat repede. Eu am rezistat asediului o lună întreagă.
Tatăl fetei era foarte bogat, dar nu da nici un ban zestre. „Dacă tânărul are cu ce să te ție, ia‑l” – îi spunea fetei.
Tatăl băiatului, un mare fabricant, spunea la fel: „Dacă ai cu ce să ții nevastă, însoară‑te; dacă nu, așteaptă până ce vei mai înainta în grad”. Băiatul avea un post plătit în fabrica tatălui său și înainta la rând cu ceilalți funcționari. Înainte de căsătorie, fata și‑a formulat câteva condiții. La sfârșitul fiecărei luni el trebuia să‑i prezinte conturile de cât a câștigat și cât a cheltuit. Ea le va verifica având drept să ia lunar cât va voi din suma rămasă.
Trei luni pe an are drept să stea în Europa.
După un scurt timp de la căsătorie, Americanul se îmbolnăvește de tifos. Tânăra și iubitoarea lui soție cheamă pe soacră să facă pe infirmiera și ea se duce să stea la părinți, spunând că ei nu‑i trebuie bărbat bolnav. Nu înțelegea de ce ar suferi ea pentru alții. Numai după ce bărbatul s‑a însănătoșit, nevasta s‑a întors acasă. Bărbatul a primit‑o cu mulțumire.
*
— E târziu. Să plecăm. Mâne dimineață trebuie s‑o iau de la capăt. Zilnic repet aceeași muncă monotonă de mașină regulată.
Un nour de melancolie îi întunecă fața și ochii lui albaștri, tulburi, iau o expresie stranie. Mergând greoi, cu pași șovăitori, mă apucă strâns de braț, șoptindu‑mi într‑un oftat șuierător:
— Nu mai pot. Trebuie să mă întorc în țară.
— Cum? Pentru ce? – îl întreb surprins – acum când ai ajuns să ai așa situație? Ce‑ai să faci în țară?
— Nimic… nimic… Tocmai pentru asta plec de aci, ca să nu fac acolo nimic. Mi‑i sete de liniște. Nu mai pot. Sunt obosit. Vreau să stau, să nu fac nimic, absolut nimic.
Noi care am venit mai târziu aci și nu ne‑am născut pe solul acesta, în atmosfera uscată și electrică a Americii, nu ne putem adapta. Munca aceasta de sclav, condamnat a goni mereu în vârtejul de afaceri, fără să ai vremea de a gândi măcar, te obosește cumplit. Noi am ajuns sclavii mașinilor pe care le‑am inventat. Și mașinismul acesta tiran ne forțează să lucrăm amețiți mereu, mereu, fără o clipă de reculegere.
Scopul vieții aci e îmbogățirea. Dar ce folos? Nici o bucurie n‑ajungi să poți gusta. În agitația asta continuă de infern, tensiunea pentru tot ce face prețul și farmecul vieții. Oamenii de aici știu să facă bani, dar nu știu să‑i cheltuiască. E adevărat că trebuie să vii în America să faci banii, dar să‑i cheltuiești în Europa: căci numai după ce vezi America, poți înțelege și prețui țara ta.