Vaporul abia acostase la debarcader când îmi auzii numele strigat în zgomotul mulțimii de pe chei. De sus de pe punte mă uitam cercetând cu ochii lumea aceea necunoscută care se mișca pe platformele portului.
Cine ar putea să mă cunoască aci în Cleveland?
Pe când îmi pregăteam bagajele, un marinar negru, cu un zâmbet grațios, îmi pronunță foarte stâlcit numele, explicându‑mi că o deputăție mă așteaptă pe chei.
— Cum? Pe mine? Nu se poate. Trebuie să fie o greșeală de nume. Nu cunosc pe nimeni în oraș. Vin aci de prima dată.
Nedumerit am plecat spre ieșire, aruncând din treacăt o privire în oglinda mare din sala de fumat. Cravata era strâmbă, șapca turtită.
Cine ar putea să mă aștepte? Ciudat lucru.
Când am ieșit din vapor, în lumea care aștepta pe chei, am deosebit deodată niște enorme cocarde tricolore. Tresărind m‑am îndreptat într‑acolo. Sunt Români…
Trei tineri surâzători s‑au descoperit ceremonioși.
— Bine‑ați venit sănătoși pe la noi. Vă așteptam de ieri. Gândeam că veniți pe uscat cu țugul.
Mișcat, nedumerit, le‑am dat mâna întrebându‑i cum se face că știu despre venirea mea.
— Apoi am primit noi o carte scrisă de la Societatea Bănățeana din Filadelfia precum că va sosi la noi un domn din țară. Și tare ne bucură când vine careva și pe la noi.
Își spune fiecare numele; I. R. mecanic, M. O. agent de birou și V. M. maseor.
— No, hai să merem, zise mecanicul. Și cu un automobil care zbura cu o viteză nebună ne‑am îndreptat spre centru.
Cu greu i‑am convins că prefer să merg pe jos, ca să văd mai de aproape orașul. Mergem în lungul principalei artere de comunicații – Superior Street – care se pierde într‑un parc bogat unde se înalță statuia măreață a generalului Moses Cleveland, fondatorul orașului.
O firmă enormă îmi atrage atenția: Standard Oil, celebra companie care urmărește monopolul petrolului din întreaga lume.
— Câți Români să fie în America? întreb eu.
— Cine poate ști? îmi spune mecanicul. Că noi venind cu pașapoarte austriece și ungurești suntem trecuți laolaltă. Cum poți să extragi din numărul global numai pe Românii adevărați? Dar după socotelile unora se zice că ar fi vreo sută de mii.
— Cum v‑ați hotărât să părăsiți locurile voastre și să veniți aci, să vă înstrăinați?
— Apoi munceam pământul grofului ungur, care nu te lasă nici să mori, nici să trăiești. Și mai făceam și cătănia acolo. Era greu de tot. Și când am văzut noi că fug încoace, ca să scape de sărăcie, Sașii și Ungurii, am început a veni și noi tot mai mulți. Până se face dâra îi greu. Cei care sosesc și câștigă, pun ceva deoparte și se gândesc să‑și aducă neamurile. Trimit carte scrisă acasă și parale ca să vie și alții aici.
De lucru găsește îndată Românul aici. Nu‑i vorbă că‑i vine greu la început ca să lucreze în fabrică, celui care până acum a muncit numai pământul, dar Românul prinde repede orice meserie.
Au început acum să se răspândească ai noștri și pe la țară; au unii pământ și ferme, adică gospodării întemeiate.
Mecanicul mă roagă frumos să‑i fac cinstea ca să prânzim împreună acasă la el, că‑i liber fiind zi de duminecă.
Pe drum îmi povestește viața romantică a Românului George Pomuț, care a venit de tânăr în America, luând parte în războiul civil, ajunge până la gradul de general. Guvernul american îl trimite la Petrograd în postul de consul general. Acolo a și murit. S‑a scris mult, și sunt documente asupra acestui Român rătăcit în America înainte de venirea primilor emigranți Români prin părțile aceste.
Trecând pe lângă zidurile înnegrite ale uzinelor ajungem în cartierul muncitorilor români. Străzi drepte, uniforme, monotone. Case‑n șir, la fel, cu aceeași fațadă de cărămidă aparentă, afumate, posomorâte.
Dintr‑un pridvor, care dă în stradă, intrăm în casă. Un apartament cu șase camere. În trei camere locuiește mecanicul cu nevasta și doi copii. Celelalte trei camere sunt sub‑închiriate la alți emigranți Români care lucrează la uzinele din apropiere.
Ne întâmpină în prag o femeie într‑un capot albastru. Înaltă, zdravănă, cu obrazul palid și niște ochi mari negri. Îmi spune cu bucurie că a fost în țară, că are rude la Călimănești. Părinții ei stau aproape de graniță, la Boița, pe drumul Sibiului. Doi copii bălani, o fată și un băiat, mă spionează fără sa deschidă gura.
— De când i‑am dat la școala americană nu vor să mai vorbească românește, mi se plânge femeia.
— Cum se poate, întreb cu mirare, au uitat așa de repede limba lor?
— Iaca așa pățim cu copiii aici, intervine stânjenit tatăl lor. Noi în casă doar vorbim românește, dar cum apucă să intre la școală nu mai e chip să vorbească limba părinților. Acu e vorba să întocmim o școală românească pe lângă biserica ce‑am făcut o aici în apropiere.
Camera e spațioasă și curat ținută. Paturi de fier și cuverturi de bumbac. Nimic înăuntru nu‑i românesc, doar niște ștergare vărgate prinse la ferești. Rămân cu ochii la ele. Femeia îmi spune oftând:
— Avem acasă scoarțe și lăicere mândre dar îi greu de adus. Nimic din zestrea mea n‑am putut lua încoace la venire.
Mâneam slănină friptă și ochiuri românești. În fața mea stă un Român cărunt, cu mustăți stufoase. Fratele femeii, venit de doi ani în America.
— Acum, începu el, mă bate gândul să mă întorc înapoi să cumpăr cu banii strânși o bucățică de pământ pe malul Oltului.
— Dar cum v‑ați deprins să lucrați la fabrică? îl întreb eu.
— De nevoie ce nu face omul? Suntem vreo cincizeci de Români la uzina asta. Și să vezi cum ne iubește Contra-Maistorul. Că ai noștri muncesc din greu, nu să codesc. Și uneori muncim și dumineca. Ceilalți de alte neamuri nu lucrează sărbătoarea cu nici un preț, dar nouă, dacă ne roagă, ni‑i rușine să zicem că nu vrem să lucrăm.
Nu putem zice nimica rău, ne ia cu binișorul. Când ieșim de la lucru plini de fum și cărbune trecem la spălat. Avem niște spălătoare curate de faianță, cu apă caldă și rece.
Pe dinafară ne spălăm noi frumos, dar pe dinăuntru nu‑i chip. Scuipăm negru că tragem în piept praful de cărbune.
Mă prinde uneori așa un dor de pădure, că noi suntem din partea muntelui și ne place mult a pușca. Aveam un câine ciobănesc pe care‑l învățasem la vânat…
Și ciobanul acela încărunțit în munții păduroși de pe malurile Oltului, acum pribeag în haosul negrelor uzine americane, începu o poveste lungă cu o sumă de peripeții despre câinele ciobănesc pe care nu‑l putea uita, că‑l învățase el să umble la căutat sălbătăciunile mai aer de cât cel mai bun câine de vânătoare…
Spre seară am plecat cu toții la un „saloon” – cârciumă – unde se adunau Românii. În drum îmi arătau cu mândrie firmele românești: O măcelărie, o drogherie și câteva cizmării. Fiind duminică erau închise toate prăvăliile. Ne oprim la un saloon românesc. Salonerul, un om vioi și luminat, îmi dădu lămuriri asupra societății românești „Carpatina”, din care făceau parte mai toți Românii adunați acolo.
Un grup de tineri cu niște cocarde naționale în piept, cântau inimoși: „Deșteaptă‑te Române”. Vreo câțiva oameni mar în vârstă citeau ziarul „America”.
— E cea măi veche și mai bună foaie a noastră, îmi spuse unul cu toată încrederea.
Ne‑am retras la o masă mai în fund. Și oamenii, dezlegându‑și limbile, au început să‑mi spună din necazurile lor.
— Parcă‑i blestem și mânia Domnului pe capul Românului ca să nu fie o unire și frăție între noi. Ungurii, Cehii, toți sunt uniți laolaltă. Românii nu‑i chip să se strângă toți. Societăți de ajutor și cultură am făcut noi și foi scoatem mai multe, dar tot contra umblă o tabără împotriva alteia. N‑am ajuns încă să facem o unire și o putere. Am cerut noi să ne vie oameni mai luminați. Avem nevoie de preoți și de inteligenți ca să scrie la foile noastre. Apoi n‑am avut noroc.
Mai toți care ne‑au sosit, lacomi de bani, căutau să se îmbogățească pe spinarea noastră. Unii au intrat în diferite speculații dându ne acțiuni tipărite frumos dar fără nici o valoare. S‑au pierdut mulți bani din economiile noastre cu felurite înșelăciuni.
Alții s‑au făcut pe ascuns agenți de emigrare și ne‑au împins să mergem în Florida să căpătăm pământ de lucru.
Mulți săraci cu duhul s‑au pierdut pe acolo. Acum oamenii nu mai au încredere. Avem încă noroc de foaia asta a noastră „America”; ea ne‑a luminat și luptă să poată strânge într‑o unire toate societățile răspândite pretutindeni unde se găsesc Români.
Târziu, când am părăsit Saloonul, mai rămăsese încă un grup de Români întârziați în jurul unei mese. Un om cu părul sur zicea cu dor din fluier niște cântece ardelenești. Ceilalți ședeau în jurul lui tăcuți ascultând cu sfințenie.