La o încrucișare de străzi ne oprim. De ce s‑o fi îmbulzind atâta lume? Vreun accident sau un scandal de stradă? Ne facem loc înotând în coate prin mulțime. La mijloc, cocoțat în vârful unei scări mobile, un domn în negru, cu părul sur, vorbește mulțimii. Face gesturi largi de orator popular, declamă cu patos ca un actor de provincie.
— Ține un discurs politic? – întreb pe Aurel care abia își poate stăpâni râsul.
— Nu. E un orator comercial. Face propagandă pentru cumpărarea acțiunilor companiei care lucrează noile canale de navigație. Într‑o mână ține o portocală și în cealaltă un măr. Cu gesturi de scamator le arată și asigură publicul că va plăti pe jumătate prețul fructelor transportate pe apă, atunci când New York‑ul se va lega printr‑un canal cu Filadelfia, iar Clevelandul își va da mâna cu Pittsburgul. Cu o mișcare abilă aruncă fructele în mulțime și scoate de la piept un pachet de acțiuni pe care le învârtește deasupra capului.
— Singura ocazie de îmbogățire, domnilor!…
Și cu o agilitate uimitoare coboară din vârful scării, pătrunde în mulțime cu teancul de acțiuni, urmat de alți doi agenți care împart cu de‑a sila prospectele și broșurile noii companii a canalelor de navigație. Înainte de a se răspândi lumea, doi hamali zdraveni ridică scara îndreptându‑se către o altă piață, unde trebuie să se instaleze tribuna oratorului comercial.
— E luptă aprigă – îmi spune Aurel – între companiile de căi ferate și noua companie care a început tăierea canalelor de navigație interioară.
Ca să se folosească de părerile specialiștilor din Europa, au stăruit așa de mult Americanii să se țină acest congres internațional de navigație la Filadelfia. În lupta asta presa, ca de obicei, e împărțită în două. Unele ziare susțin căile ferate, altele susțin canalele. Încă nu ți‑a venit rândul. Îi ia pe toți delegații după naționalitate.
*
Seara, la masă, într‑un restaurant de mâna a doua, ascult o orchestră ciudată: piano, vioară, violoncel și un gramofon care ține locul tenorului.
Mâncarea și serviciul foarte proaste. Aștepți un ceas până ce un chelner binevoiește să ia comanda scrisă. Alt ceas aștepți până ce‑ți vin deodată toate felurile cu care‑ți umple masa.
Americanii nu sunt pretențioși: nelipsita porție de înghețată îi mulțumește mai mult decât toată lista de bucate.
Un italian, de la masa de‑alături, bătea enervat în farfurie.; chelnerul, care mesteca între dinți o bomboană de gumă, se opri spunând hotărât: „Așteaptă, că nu ți‑a venit rândul; dacă faci zgomot, nu te servesc de loc”. Italianul s‑a potolit ca prin farmec.
Înainte de a termina masa, văzui intrând în sală un tânăr cu pălăria pe ceafă. De la ușă roti o privire grăbită și întins veni la masa noastră. Fără multă introducere îmi spune că‑i trimis din partea unui mare cotidian să afle ce părere am eu asupra noilor proiecte de tăiere a canalelor de navigație dintre Filadelfia – New York și Cleveland – Pittsburg. Îi răspund râzând că abia am sosit în America și nu sunt încă orientat nici asupra situației geografice a noilor canale.
Reporterul marelui cotidian își încruntă o clipă sprâncenele. După ce‑și scoase din catarame un întreg harnașament de curele, în care‑și ținea un enorm aparat de fotografie tip „Kodak”, se așeză la masă în fața unui bloc‑notes.
Zadarnic încercasem să mă sustrag. Căzut în ghearele reporterului american, nu mai aveam nici o scăpare. După ce‑și țăcăni de câteva ori vârful tocului de dinții de aur care străluceau printre buze, începu să‑mi explice proiectele canalelor servindu‑se de tacâmurile și farfuriile de pe masă. Căuta să‑mi sugereze părerile sale asupra noilor canale pentru a‑mi putea smulge răspunsurile de care avea nevoie.
Sfârși prin a‑și schimba formularea întrebării:
— Ce părere aveți în general asupra concurenței dintre căile ferate și canalele de navigație?
— În toate țările, îi spun eu, unde s‑au tăiat canale – a fost la început o luptă între căile de comunicație de apă și cele de uscat. Experiența însă a dovedit peste tot că nici unele nici altele nu pot pierde, căci întregul trafic crește, ridicându‑se valoarea întregii regiuni în care s‑au înmulțit mijloacele de transporturi.
Satisfăcut Americanul nota cu mare viteză în carnet niște semne cabalistice din care trebuia să‑și compună interviul.
Ca să mă despăgubesc, mă încercai și eu să‑l descos asupra organizației marilor ziare americane.
Reporterul după ce‑și termină masa – o porție de carne de porc cu marmeladă și două porții de înghețată – începu să‑mi explice:
— La noi Jurnalul e o pură întreprindere comercială Cum ar fi o bancă sau o societate de asigurare… o gigantică fabrică în care lucrează o armată de mii de specialiști, o imensă uzină de produse intelectuale.
Așa cum a ajuns azi, jurnalul american e o tribună liberă, deschisă la toate părerile și inițiativele timpului. Cu un preț foarte mic a ajuns la un tiraj formidabil. O avalanșă de hârtie imprimată cade zilnic asupra maselor, și răspândește, vântură, inoculează idei în milioane de capete omenești. Titanicele forje ale presei înghit zilnic, ca niște monștri din poveste, kilometri de hârtie amenințând cu distrugerea vastele păduri americane.
New York Herald a ajuns, în ediția de Duminică, la o sută de pagini – jumătate kilogram de hârtie – aproape de greutatea unei pâini. Ce puternică influență și autoritate are azi presa cu forța ei dominatoare…
— E numai o iluzie, îl întrerupe Aurel, tăind brusc entuziasmul Americanului; ziariștii se cred stăpânii opiniei publice, dar în fond nu sunt decât sclavii publicului, reflexul și agenții de transmisie. Presa americană nu‑i decât o imensă agenție de informații, un vast birou de explicații populare într‑un limbaj arid, monoton sau naiv, exagerat și senzațional, fără nici o scânteiere de spirit, de logică sau de pasiune. Se tipărește numai ceea ce marelui public îi place să citească. Nici idei, nici stil, nici personalitate. Ziariștii americani nu sunt cunoscuți și apreciați ca în Europa. Ca dovadă deschideți cele mai mari ziare americane și nu veți vedea nici un articol semnat. Singurul nume aparent e al proprietarului care, cu toată reclama comercială ce și‑o face, nu scrie nimic. Nu este decât un abil om de afaceri, un mare negustor de noutăți.
Americanul, care ascultă cu ochii aproape închiși, cu fața crispată, izbucni deodată:
— Mă rog, nu uitați că fiecare epocă își are presa ei. Credeți că noi n‑am trecut prin vechea școală a jurnalismului-apostolat? Că n‑am avut odată presa dogmatică, apărând idei și opinii după programe de partid? Ziariștii noștri din trecut, începând cu marele Franklin, au dus lupte teribile împotriva tiraniei engleze. Și mai târziu, după constituție, ziarele politice se războiau cu atâta patimă că adesea redactorii terminau în stradă cu focuri de revolver polemicile înfierbântate din ziare.
Dar oricât de bun, ziarul din trecut avea un cadru prea strâmt. Nu se adresa decât numai unei anumite categorii de cititori, nu marelui public. În angrenajul giganticilor transformări mondiale, prin mijloace rapide de comunicații, presa s‑a universalizat. Am evoluat realizând marele jurnal american, care culege și împarte noutăți și cunoștințe pentru fiecare membru al familiei și societății.
Misiunea și opera socială a presei americane este una din cele mai mari minuni ale lumii. Răspândind anual miliarde de foi, ea face educația unui număr mai mare de oameni de cât poate face totalitatea școlilor și universităților existente. E adevărat că presa noastră are alt caracter. Nu are nume marcante care să domine. Nu are tenori, primadone, dar fiecare își face partea sa conștiincios, conlucrând armonic în acest concert în care totul e la unison.
Și ca serviciu de informații, de sigur că‑i cea dintâi presă din lume.
Succesul jurnalului american depinde de reportajul care recoltează noutățile. Căci în fond gazetarul nu‑i decât un fel de vânzător de noutăți. Trebuie să posede arta de a culege și prezenta marfa la timp, în chip interesant și atractiv.
Reporterii noștri țin recordul. Sunt activi, ingenioși, antrenați și neobosiți. Izbutesc să învingă toate dificultățile; știu să găsească totdeauna mijlocul de a obține ceea ce vor. Sunt cazuri celebre de voință și devotament profesional. Nu știu dacă ați auzit de Fielders, reporterul de la New York Times? Acum câțiva ani, când s‑a întâmplat groaznicul naufragiu al vaporului Oregon, Fielders a plecat cu o șalupă pe ocean ca să întâlnească vaporul Lloydului German, care salvase în drum o parte din călătorii de pe Oregon. A reușit să întâmpine vaporul german înainte de intrare în baia New York‑ului. S‑a suit pe bord și a stat de vorbă cu cei salvați, recoltând în câteva minute informații din care el putea scrie un volum întreg asupra naufragiului Oregonului, ca și când ar fi fost la fața locului. Dar când vru să plece, căpitanul vaporului german îl opri. Înserase, vaporul ancorase în fața portului așteptând vizita sanitară care întârzia. Debarcarea nu era permisă. Când s‑a convins că orice protestare e în zădar față de încăpăținarea căpitanului, abilul reporter s‑a apropiat de balustrada punții de sus și, printr‑un salt de acrobat, s‑a aruncat de la înălțime în valurile oceanului.
Călătorii priveau îngroziți de spaimă. Marinarii îi aruncau aparate de salvare și se agitau toți pe punte să coboare bărcile pentru a‑l pescui. Fu salvat de șalupa cu care venise și care aștepta în apropierea vaporului. Șalupa cu toată viteza se îndreptă spre port. După o oră Fielders debarcă pe chei. Și a doua zi dimineața, înainte de acostarea vaporului german, numai în coloanele ziarului „New York Times” apărură pe larg informații complete asupra naufragiului Oregonului. Un alt reporter celebru, Stuart de la Chicago Tribune, ca să poată reproduce discuțiile juraților în procesul Luesteger – un cârnățar care își omorâse nevasta – a reușit să se bage în ventilatorul camerei secrete a juraților unde a stat șapte ore.
Cel mai interesant caz e al unei femei reportere. Îndrăzneața Miss Ann Royal, căreia Prezidentul Vyler în refuzase orice interviu, a pândit momentul când Prezidentul fiind la țară, făcea baie sub cerul liber în râul Potomac. Ingenioasa reporteră s‑a așezat pe hainele Prezidentului lăsate pe mal. Nu s‑a mișcat de‑acolo până ce nu i‑a smuls toate informațiile de care avea nevoie.
*
Era aproape de miezul nopții când reporterul american își controla ceasornicul. După un all right repezit porni în goană spre redacție.
A doua zi dimineață apăru într‑unul din marile cotidiane, pe trei coloane, cu litere mărunte: „Părerile unui specialist român asupra importanței noilor canale de navigație din Statele Unite”.
Și pentru că la masa care o luasem împreună îmi păruse ciudat felul acela de mâncare: carne de porc cu marmeladă, reporterul făcuse un articol special pe alte două coloane. Titlurile și subtitlurile erau imprimate cu litere de‑o șchioapă:
„Interesantele impresii ale unui Român asupra țării noastre”
„Admiră progresul nostru, dar se miră de unele obiceiuri necunoscute în lumea veche”
„Bucătăria românească nu admite carne de porc cu marmeladă”.