Pe nesimțite ne‑am ridicat la două mii cinci sute metri înălțime. Lacul, unul dintre cele mai mari de pe glob, are forma unei mâini uriașe cu degetele rășchirate. Aici e locul din munții Stâncoși unde se despart apele, scurgându‑se pe pante opuse spre cele două oceane: unele către Atlantic și altele către Pacific.
Ne îmbarcăm într‑o barcă mare cu motor. Echipajul foarte redus: la provă un băiețel, negru, pe jumătate gol, cu un păr creț, ca o blană de miel, ne privește arătându‑și dinții albi, lucitori; la mașină un bătrân posomorât cu pipa între dinți; la cârmă o fată blondă, zdravănă, îmbrăcată într‑un surtuc de piele cafenie, purtând în bandulieră o lunetă de mare distanță.
Negrul ia în primire coșurile cu provizii. Înainte de a ne așeza bine pe băncile de la pupă, barca, fără nici o comandă, zvâcnește deodată plecând din loc cu o viteză nebună. Cădem buluc în fundul bărcii; toți fac haz afară de femeia‑pilot, care privește țintă înainte, încruntată, cu mâinile țepene pe roata cârmei.
O privim cu atenție. Ea nici nu ne bagă în seamă. Nu‑i urâtă – trăsături regulate, dar severe – pielea arsă de soare și de vânt; are ceva impunător în privirea ei rece, în tonul de comandă, conștientă de rolul ce îndeplinește. Bătrânul inginer Italian de lângă mine privește cu coada ochiului la galonul de aur de la cascheta ei, pe care o poartă îngropată într‑o claie de păr roșu aprins. După un salut respectuos, o întreabă discret:
— De când comandați vasul acesta?
— De doi ani.
— Dar din ce parte sunteți?
— Din Wyoeming.
— A! acolo femeile au dreptul să voteze.
— Și dreptul de a fi alese în parlament, adaugă scurt și apăsat femeia‑pilot, fără a‑și întoarce privirea pironită înainte.
Barca ușoară, cu un motor ca un ceasornic, zboară sfâșiind cu boțu‑i ascuțit oglinda apei. În urma noastră valurile scânteiază ca niște brazde albastre de oțel. Pale de abur fosforescent se încovoaie plutind în depărtare la poalele munților.
Urmărim cu luneta în zare piscurile albite de zăpadă. Ghețarul Marelui Teton, la înălțime de patru mii de metri, sclipește feeric în lumina soarelui. Un lanț ciudat de creste stâncoase, Indian Sleeping – Indianul care doarme – are înfățișarea unui om uriaș culcat pe coamele munților, dormind cu fața în sus. Se disting bine: capul, nasul, bărbia, pieptul. Gigantica și misterioasa figură, proiectată pe bolta cerului, face o stranie impresie călătorului care privește înfricoșat și nedumerit la jocul bizar al naturii.
În depărtare se vede malul jos, alb, acoperit parcă de un strat de ninsoare. Sunt cârduri de mii de pelicani. Lacomii gușați, lăsați în voie, distrug fără cruțare popoarele de pești din apele acestea nestăpânite.
— Jos! toată lumea jos! Împiedecați vederea la provă, comandă sever femeia pilot.
Ne supunem. Nimeni nu crâcnește. Barca micșorează viteza. Plutim alunecând de‑a lungul unui mal păduros. O vegetație bogată, sălbatică; felurite ierburi de apă împletite cu niște rețele verzi de frunziș umed, prin care joacă razele soarelui arzător.
Ocolim bancuri plutitoare de nufăr și plante agățătoare încâlcite printre trunchiuri și rădăcini de arbori bătrâni, putreziți pe locul unde au căzut de bătrânețe. În mijlocul acestor ruini vegetale, se simte viața bogată și misterioasă a miriadelor de vietăți de baltă, furnicând în limpezimea apei, răscolită de învârtirea elicelor în mers. Barca aluneca din ce în ce mai încet. Deodată, negrul, în picioare la provă, face un semn cu mâna – ochii lui ageri descoperise ceva în desișul malurilor. Femeia‑pilot dă o comandă scurtă: stop. Mașina se oprește brusc, barca mai alunecă încă fâșăind molcom. Negrul, cu ochii scânteietori, cu mânile pâlnie la gură, repetă clar: bu‑fa‑lo! bu‑fa‑lo!…
Se face liniște peste tot.
— Să trecem subt vânt, șopti Mister Pek, să nu ne simtă, că bestiile au mirosul grozav de fin.
O mișcare de cârmă și câteva învârtituri de elice puseră barca într‑o poziție potrivită. Urmărim cu ochii ațintiți în luminișul canalului niște pete sure ce vin încet spre apă. O turmă de bizoni la adăpat. Câțiva ies la lumină; se văd bine cu ochiul liber.
Ce fioroasă înfățoșare are animalul acesta privit din față! O blană lățoasă îi îmbracă partea de dinainte a trupului căzându‑i până deasupra copitelor. Cu capul în pământ, are parcă o căutătură piezișă. Coarnele scurte îi ies prin părul negru, stufos, care‑i acoperă fruntea. Subt botul scurt și fin o țăcălie de păr ca o barbă ascuțită de satir. Odinioară erau așa de mulți, că trecerea turmelor oprea în loc trenurile și vapoarele pe Misisipi trebuiau să ancoreze.
Lăcomia vânătorilor albi a distrus această rasă de animale, care dădea în trecut hrană și îmbrăcăminte Indienilor. Bizonul, ca și Indianul, stăpânul său, a avut aceiași soartă; cu toată ocrotirea ce o dă azi guvernul american, rasa bizonilor dispare înainte de a se fi domesticit, și Indienii de rasă roșie se sting fără să se fi civilizat.
Negrul atinse sirena bărcii. La zgomotul strident, care izbucni sfâșiind liniștea lacului, bizonii, nebuni de spaimă, cu coamele zburlite, o luară la goană, pierzându‑se prin desișul pădurii.
Barca s‑a pus în mișcare. Ne îndreptăm spre larg, către un punct negru care se zărea pe luciul lacului ca un creștet de stâncă ieșind din sânul apei. O mică insulă de granit. Acostăm și debarcăm proviziile. E vremea prânzului. Se întinde masa pe un bloc de piatră roasă, în formă de ciupercă uriașă. Alăturea e un izvor de apă clocotită, limpede ca lacrima; un bazin natural scobit parcă anume într‑o stâncă roșie.
Negrul, în pielea goală, intră în lac și aruncă la adânc o plasă – un fel de prostovol – ținând un capăt de frânghie între dinți. După trei aruncături răstoarnă pe mal o găleată de pânză plină cu pești lucitori – un fel de păstrăvi argintii cu pete roșii.
Pentru gătitul mâncării nu se face foc; fierbem peștii pe loc, ca într‑o oală, în bazinul natural cu apă clocotită. Tot fără foc ne pregătim ceaiul și cafeaua.
Pe timpul când noi stam la masă, femeia‑pilot se îngriji de barcă. Felurite ierburi de apă se învârtiseră în jurul axului elicei. Negrul intrase ca să le taie. Femeia‑pilot îi dă ordin de pe mal și, deodată, o vedem că‑și scoate surtucul de piele, trece repede după o salcie bătrână și începe a se dezbrăca. După câteva minute apare într‑un tricou foarte scurt și străveziu. Cu un salt îndrăzneț se aruncă în apă; se dă la fund și apare departe la suprafață, înotând grațios pe spate, se întoarce până la barcă; cu o mână se ține de cârmă, cu alta curăță elicea de ierburile adunate în drum.
Noi, din jurul mesei, priveam de departe, surprinși, fără să scoatem o vorbă, fără să avem curajul de a ne apropia de mal. După câteva minute sirena iese din apă, și călcând hotărâtă pe pământ se îndreptă spre salcia unde‑și lăsase hainele. Cu spatele spre noi își scoase repede tricoul ud lipit de pielea albă, care luci în lumină, câteva clipe numai râmase în costumul Evei, până ce se îmbrăcă repede. Încheiată corect, femeia‑pilot se așeză la masă. Mister Pek o întrebă zâmbind:
— A fost bună baia?
Foarte serioasă, ea răspunse scurt:
— Apa e foarte caldă.
Mai târziu, pe drum, se schimbară păreri în șoaptă asupra acestei întâmplări. O americană uscată, Miss Prey, căuta să‑l facă să înțeleagă pe italianul bătrân de lângă mine că femeia‑pilot nu avea de ce să se jeneze.
— A! Dacă ar avea un corp urât, înțeleg să‑l ascundă. Dar trebuie să recunoașteți că are forme frumoase; cu un asemenea corp, admirabil proporționat, poate să umble goală și pe stradă.