Puntea are aspectul unei terase de sanatoriu maritim. În aerul curat, din mijlocul Oceanului, îmbibat de sare și ozon, stau sute de pasageri culcați pe scaune lungi. Zac așa picurând de somn, cu reviste și cărți netăiate, amorțiți ca șerpii boa după o masă copioasă.
Cantitatea de alimente consumată pe transatlanticele germane întrece orice închipuire. Bogăția, rafinamentul și preocuparea pentru hrană ajunge să‑ți facă silă de mâncare. Nici în pauzele dintre cele cinci mese obișnuite pe zi nu scapi. Abia te întinzi greoi, gâfâind pe punte, și tăvile încep să defileze cu sandvici, bulion, ceaiuri și cafele la discreție.
E drept însă că pentru foarte mulți pasageri mâncarea e singura distracție care rupe monotonia vieții de bord.
Pe vechile vapoare, din cauza spațiului restrâns, mesele se așezau la fel după tradiție, în sensul lungimii vasului. Fiecare pasager își lua locul la rând. Căpitanul – în capul mesei, având deoparte și de alta persoanele marcante care se găseau pe bord. La marile pacheboturi transatlantice, totul e sacrificat sălii de mâncare. Nu mai ai impresia că te afli pe un vapor, ci într‑o sală somptuoasă cu galerii și sculpturi. Mese mici de patru și șase persoane. Chelneri galonați și stilați servind cu atenția concentrată ca să‑ți ghicească gândul din ochi. Flori peste tot. Lumina cade de sus printr‑o imensă cupolă de sticle colorate.
Un domn foarte grav, instalat la un birou, după ce meditează mult și încruntat în fața planului sălii de mâncare, ca un general de stat‑major în fața hărții de război repartizează în chip savant locurile la mese după naționalități, profesiuni și ranguri sociale.
Am căzut într‑un grup latin: doi ingineri spanioli, un profesor belgian, un bătrân doctor italian, cu fiul său – un tânăr oacheș, elegant și volubil, care din prima zi a reușit să cunoască toată lumea de pe vapor.
Răsfoiesc broșura ce ni s‑a împărțit gratuit: Passagierliste. Pe copertă, lucrată cu îngrijire, în culori, e veșnicul portret al Kaizerului cu musteața zburlită și semeață. Numele căpitanului și al ofițerilor, medicii, obermașinistul, zalmaister, proviantmaister, obersteward, oberkoh, gepäkmaister și tot așa mai departe întregul stat major al bordului… Urmează numele călătorilor de clasa întâia și a doua; de cei de clasa treia, mulțimea emigranților, care au îmbogățit companiile de navigație, nu se scrie nimic. Toate informațiile asupra vieții pe bord se găsesc trecute aci: masa, bagaje, telegrame, baie, gimnastică, bibliotecă, laborator de frumusețe, farmacie, țigări, bărbier, croitor – tot confortul unui oraș civilizat care plutește pe ocean.
Timpul e bun. Pe puntea de sus, oberpromenadendeck, lumea foiește ca pe unul din marele bulevarde. Femei elegante se plimbă arătându‑și toaletele bogate. Voalurile și muselinele flutură în bătaia vântului ca niște steaguri multicolore. Observ o picantă americană care își schimbă patru costume pe zi.
Copii zgomotoși, deși au salonul lor special, se zbenguiesc în libertate pe punte ca pe aleea unui parc. O Englezoaică uscată doarme cu gura căscată, cu ochelarii pe nas, și cu biblia căzută pe genunchi. Se formează un complot. Un drăcușor de fată apare cu un Kodak și scoate o fotografie.
Persoanele care în prima zi se spionează, pipăindu‑se cu ochii, se apropie formându‑se în grupuri. O atmosferă de caldă familiaritate se stabilește după o zi de drum.
Rar se poate întâlni, strânse la un loc, o mai mare varietate de tipuri. Sunt exemplare din toate țările și din toate păturile sociale.
Ce câmp de studii pentru antropologi și fizionomiști e puntea unui transatlantic! Ce bogată colecție de tipuri se poate face pentru comparații, interpretări și clasări! Nu știu de ce de câte ori stau și privesc asemenea adunări de felurite soiuri de oameni, strânși din diferite părți ale lumii, varietăți de vițe omenești, fără să vreau mă gândesc la teoriile răspândite asupra încâlcitei chestiuni a raselor, asupra luptei dintre blonzi și bruni și asupra tendinței de a absorbi istoria umană în istoria naturală.
Dacă nu se poate face o hartă a Europei împărțită pe rase, nu înțeleg de ce se vorbește mereu de rasă și nu de popoare, de tipuri și de însușiri.
Dacă popoarele nu sunt decât produsele istoriei, nu cu ajutorul istoriei naturale se pot cerceta. Numai știința socială și politică ne poate lămuri asupra evoluției și luptei dintre popoare.
Dacă se poate zice că există un tip german, francez sau englez, nu se poate zice că este o rasă germană, franceză sau engleză. Caracterele adevăratelor rase sunt permanente, iar însușirile popoarelor sunt variabile. Teoria germană, luată de altfel tot de la Francezi, că toată civilizația europeană se datorește blonzilor, floarea umanității, și că războiul este inevitabil între rase, nu ascunde în fond decât interese, pasiuni și prejudecăți încarnate.
E adevărat atâta doar: că axa civilizației datorită elitei unui popor trece de pe un domeniu pe altul. Nu știu cine a comparat elita unui popor cu o locomotivă, care singură are mișcare proprie, iar masa poporului e lungul șir al vagoanelor inerte care totuși ajung să meargă tot așa de repede ca și locomotiva.
Nu se poate nega că popoarele cu aproape aceiași civilizație tind a se asemăna din ce în ce sub raportul acelorași idei, credințe și instituții, care se răspândesc continuu în lumea întreagă.
Amestecul, încrucișarea și ușurința legăturilor tind a generaliza pretutindenea un singur și același tip de om.
În fiecare zi, la oră fixă, apărea proaspăt de sub teascurile tipografiei bordului „Ziarul Oceanului”, cu ultimele știri din lumea întreaga. Gazeta era citită cu o nespusă lăcomie. Toți se minunau, căci prea puțini erau cei care își dădeau seamă că gazeta era făcută de mult, din port, și nu avea liberă decât o coloană, care se completa pe bord cu telegramele primite prin undele hertziene ale telegrafiei fără fir.
În fiecare zi un ofițer, însoțit de un marinar, trecea pe punte de la un grup la altul, și instruia călătorii cum să se servească de centura de salvare în caz de naufragiu.
— Slabă speranță – ne spune râzând un căpitan italian de marină, venit în grupul nostru.
— Lăcomia și setea de reclamă a unor companii de navigație sunt groaznice și criminale. Atrag călătorii cu luxul și viteza, dar nu fac nimic pentru siguranța vieților omenești. Vă amintiți de naufragiul Titanicului? Ancheta a stabilit pe deplin că, fiind în prima cursă, a luat un drum mai scurt navigând mai sus decât trebuia. A riscat trecând în regiunea sloiurilor. Lovindu‑se de un munte de gheață plutitor care i‑a spintecat fundul, transatlanticul s‑a înecat.
Comandantul a fost achitat, căci avea pe bord pe unul din directorii companiei, care i‑a cerut să ia drumul cel mai scurt, deși mai periculos, numai să poată trâmbița în lume că a făcut traversarea Oceanului în timp mai redus decât toate celelalte transatlantice.
Cu învoirea comandantului am plecat trei inși să facem vizita întregului vapor – doi ofițeri de marină și un inginer naval.
Pentru înconjurul punților trebuie să faci o plimbare de vreo jumătate de kilometru. Puntea e atât de lată încât se poate așeza o linie de tramvai, rămânând loc pentru trotuare și vehicule. Coșurile sunt așa de largi încât un tren ar încăpea ca într‑un tunel. În magaziile de provizii și în camerele refrigerente, se găsesc vreo treizeci mii kilograme de carne, cincisprezece mii de păsări, douăzeci mii ouă, zece mii jamboane, șase mii kilograme unt, două mii kilograme ceai și cafea.
Saloane luxoase cu pilaștri, panouri și vitraje, care îți dau iluzia că te găsești într‑un vechi palat regal. Covoare de Persia și Smirna, mobile de mahon și palisandru. Candelabre imitate după lanternele vechilor nave olandeze. Pe ultimele construcții transatlantice sunt realizate pe deplin fantaziile lui Jules Verne.