Se întunecase bine când am ajuns în cartierul chinez Chinatown – care trebuie văzut noaptea, și numai sub ochiul protector al poliției.
O clipă te amețește trecerea asta bruscă din America în Asia. Fără tranziție, te pomenești deodată în inima unui alt oraș – un oraș din lumea galbenă, care se agită zgomotos sub lanternele de bambus și hârtie colorată, înșirate ca pentru luminație la serbări naționale. Fășii lungi de pânză roșă, ca niște steaguri, se leagănă în vânt, acoperite cu semne aurite scrise vertical. Prăvălii încărcate cu lucruri bizare, fructe exotice, bomboane colorate și ierburi de leac necunoscute nouă. Numai gardiștii americani, masivi și gravi, mai amintesc că ești încă în lumea nouă. Mulțimea asta galbenă, care mișună peste tot, și sunetele unei muzici barbare, te amețesc ca la un bâlci.
Toți seamănă între ei ca frați. Nu poți deosebi o mutră de alta. Același tip repetat în mii de exemplare. Spâni, palizi, cu obrajii de lămâie, cu ochii oblici, cătând pieziș cu același surâs de umilință. Îmbrăcați la fel: bluze de pânză neagră, unsuroasă; pantaloni largi, scurți; pantofi moi, fără tocuri. Părul negru, lucios, împletit în coadă, cu șfichiu de bici, le bate pulpele în mersul lor mărunt.
— Dar nu văd femei.
— Sunt foarte puține, îmi spune Americanul. Guvernul, speriat de invazia galbenă, s‑a hotărât să ia măsuri. Nu mai permite intrarea femeilor chineze în America. Dihăniile astea se înmulțesc ca șoarecii; în orice loc, în orice climă, în cele mai proaste condiții de viață, vermina asta se adaptează și progresează în chip înspăimântător.
Intrăm într‑o ceainărie populară. În fundul sălii, pe o scenă improvizată, sub o lumină palidă, o bandă de muzicanți chinezi fac un zgomot infernal. Instrumente muzicale arhaice, legendare, unele necunoscute pe la noi. Un cuier cu o serie de placi sonore suspendate, o chitară plată cu vreo douăzeci de coarde, un fel de liră, o harpă orizontală și vechiul gong chinez. Toate la un loc revarsă un amestec de sunete ciudate cu o armonie și‑un ritm străine urechilor noastre. O muzică sinistră care‑ți sfredelește timpanul, chinuindu‑ți nervii până la disperare.
— Trebuie să știți că în China până azi se păstrează un minister al muzicii, ne spune Americanul cu figura crispată și cu manile la urechi.
Pe la mesele de lemn, date cu un lac roșu ca sângele, printre nourașii de fum și aburii de ceai care plutesc în sală, observ figurile acestea enigmatice. Stau toți imobili și muți ascultând cu gravitate. Nu poți surprinde nici un gest; nici o impresie nu schițează trăsăturile lor efeminate. Doi copii, la masa din fața noastră, au aceeași seriozitate rigidă, bătrânească – par niște figuri de ceară de la o panoramă.
Americanul se ridică respirând greu.
— Ne otrăvim în infecția asta. Să mergem la un restaurant mai curat. Diavolii galbeni put mai rău decât cei negri.
Ieșim. Pe o stradă mai liniștită un gardist, cu surâsul protector, ne îndreaptă la un local chinez de lux.
La ușă ne întâmpină doi Chinezi îndoiți de mijloc cu pumnii ridicați în dreptul frunții, semn de profund respect. Niște lanterne violete dau o lumină dulce, discretă. Pereții, în tapete vișinii de satin, încărcați cu ornamente bizare; frontoane cu sculpturi poleite, motive de pagode. Fâșii de mătase neagră acoperite cu semne cabalistice; sentințe filozofice cu litere scrise vertical. Într‑un colț o statuetă: Buda, foarte gros, un cap rotund și același surâs enigmatic. De o parte și de alta câte‑un tigru de faianța. Lume puțină și tăcută.
Privesc cu neîncredere la lista de bucate. Cer o porție de orez fiert, ca să imit pe Chinezul din față pe care‑l admir cum se servește abil cu cele două bețișoare care țin locul furculiței.
Italianul, deprins cu bucătăria chineză, mănâncă foarte curajos un pește înecat într‑un sos dubios. Americanul se mulțumește numai cu ceai și fructe, căutând să ne convingă că toate felurile sunt gătite cu unt de ricină și că mâncarea favorită a Chinezilor e ragout de petit chien.
La masa de alături se axează doi ingineri japonezi, pe care îi cunoscusem la congresul din Filadelfia. La salutul nostru obișnuit, banal, ei ne răspund cu simpatie, prin surâsul acela subtil, pe care numai buzele oamenilor galbeni știu să‑l schițeze – acel limbaj mut adaptat la toate nuanțele sufletești.
Americanul privește rece și aplecându‑se întrebă încet:
— Câți ani ai stat în Extremul Orient?
— Doi ani în China și unul în Japonia, răspunde Italianul.
— Ai avut vreme să te deprinzi și să înțelegi surâsul acesta al rasei galbene. Niciodată nu i‑am priceput sensul. Mă contrariază și câteodată mă enervează, chiar, căci nu‑i o simplă și banală politeță. Mi se pare o lipsă de sinceritate, un fel de ironie deghizată, un dispreț subt masca unei false umilințe.
— Am auzit pe mulți Europeni și Americani vorbind astfel, dar am auzit și pe mulți Chinezi și Japonezi vorbind nedumeriți de mutrele noastre așa de severe, sluțite adesea de enervare și posomorâre. Ce vrei, sunt două lumi deosebite, care nu se pot înțelege cu ușurință. Veșnicul lor surâs e o regulă de politețe, așa de veche la rasa asta bătrână, încât a ajuns, cultivată în cursul vremii, o însușire instinctivă. Politețea lor e la un grad necunoscut nouă. Una din cărțile lor vechi, aceea a ceremoniilor și demonstrațiilor exterioare, îi învață că politețea e tipul virtuții; conservă, amintește și, la nevoie, înlocuiește virtutea. Stoica lor filozofie îi deprinde să nu arate nimic din lupta interioară: „chiar când inima e zdrobită, figura trebuie să rămână tot senină”. N‑ați observat ce surâs simbolic au statuile lor? Ce frumos definește Lafcadio Hearn acest surâs, al rasei galbene: „un voal transparent și grațios întins peste mizeriile, și tristețile inerente vieții omenești.”
Isprăvisem masa și ne pregăteam să aprindem câte o veritabilă țigară de Cuba, când se apropie un chelner chinez, aplecându‑se respectuos și ne făcu o discretă invitare în salonul special de fumat opium.
Ne‑am mulțumit să vizităm salonul fără să fumăm, deși Italianul avea mare poftă să‑și amintească de voluptățile Cerescului Imperiu. Căuta să ne convingă de deliciile opiului, cu toate că îi spusesem că odată, în Egipt, am încercat gustul hașișului, fără să simt deliciul acestui viciu.
În fundul sălii, subt o greoaie draperie, se deschise ușă salonului de fumat. Un miros cald, acru, de droguri, plutea molatic în nori albăstrii care se înălțau subțiindu‑se. Pe plafonul afumat lampa de opium punea o pată rotundă luminoasă. Pe un divan, de la un perete la altul, zăceau un șir de fumători, culcați pe‑o coastă, rezemați pe perne de paie de orez. Unii dormeau senini, duși în alte lumi, alții picoteau îmbătați, pierduți intre vis și viață, urmărind jocul imaginilor țesute de otrava miraculoasă. Un Chinez bătrân, grav ca în fața altarului, îndeplinea ritualul, în genunchi, lângă lampa de opium, pregătind pipele de bambus.
N‑a fost chip să stăm mai mult acolo, căci Americanul explodase de indignare.
— Iată elementele care ne vin de dincolo, peste Pacific, din lumea veche pe care o admirați. Și pesta asta galbenă, infiltrată la început numai pe litoral, amenință acum ca o invazie tot pământul american.
În jurul mesei, pe când ronțăiam niște prăjituri uscate, în formă de păsări și flori, în aburii parfumați ce se ridicau din ceștile cu ceai imperial, se încinse o discuție violentă și pătimașă. Americanul arăta numai defectele rasei galbene, iar Italianul numai calitățile.
— Falși, egoiști, murdari, cu o lașitate înnăscută, vicioși, fără sentimente, fără onoare și fără credință. Caracterul, moravurile, așa de diferite de ale noastre, încât nu se pot asimila. Nu se vor americaniza niciodată. Îmbătrâniți în despotismul asiatic, cum pot să ajungă cetățeni liberi într‑o țară liberă?
— Dar nu poți nega, îl întrerupse Italianul, că sunt sobri, se hrănesc cu un pumn de orez. Supuși, nu beau, nu se înfurie, nici nu se ceartă. Muncitori dibaci la orice lucru manual. Cine v‑a lucrat calea ferată de la Atlantic la Pacific? Patronii îi disprețuiesc, dar îi caută ca foarte prețioși. Lucrătorii îi urăsc ca pe niște rivali periculoși, care se mulțumesc cu un sfert din salariul obișnuit. E fatală această luptă între mâncătorii de carne și mâncătorii de orez. Calitățile lor, spiritul de asociație și numărul, îi fac să fie mai tari în lupta asta de concurență.
— Tocmai de asta susțin că sunt mai periculoși, și chestia galbenă pentru noi e mai gravă decât chestia neagră. California a ajuns o colonie chineză. Invazia galbenă ne înghite. Populația americană e amenințată să dispară în masa completă a acestor asiatici. Mișcarea pornită de muncitorimea americană trebuie să deschidă ochii guvernului, să‑i forțeze mâna ca să pună odată stavilă întrării Galbenilor la noi.
— A! întrerupse Italianul râzând. Vezi că vă întoarceți la zidul chinezesc pe care l‑ați dărâmat. Mă rog, Chinezii au stat mii de ani liniștiți. Nimeni nu intra și nimeni nu ieșea din Cerescul Imperiu. Au venit Englezii și Americanii și i‑au forțat să dărâme zidul vechi. De nevoie Chinezii s‑au supus. Pe porțile deschise au început să intre oamenii lumii noi și să iasă oamenii lumii vechi. De ce vă plângeți? Ce‑ați căutat ați găsit. Așa se răzbună istoria.
Dar trebuia să închidem discuția și să plecăm, căci amândoi, înfierbântați, vorbeam prea tare, așa că s‑auzea bine și la masa de alături.
Cei doi Japonezi, corecți, liniștiți, ședeau în fața ceștilor de ceai fără să schimbe nici o vorbă, ca niște statui. La salutul nostru de plecare ne răspunseră cu același veșnic surâs, pe care buzele lor îl schițează și pe care noi nu‑l putem descifra – enigma rasei galbene.