Pe vapor, la întoarcere, auzeam vorbind printre călători că la clasa a doua este un tip original: un bătrân Evreu galițian, care se întoarce în patrie ducând într‑un cufăr o mare cantitate de aur din Alaska. Stă mai toată ziua închis în cabină. Se plimbă rar pe punte. Numai seara îl vedeam luându‑și ceaiul singur la o masă. Un bătrân puțintel, uscat, cu o bărbuță rară decolorată, un cap mare, chel, niște ochi mici sfredelitori cu pleoape roșii umflate și urechile vinete, degerate. Într‑o seară ne‑am cunoscut. După ce‑a aflat că sunt Român și că am fost la Chișinău, bătrânul a început să povestească într‑o moldovenească scâlciată și cântătoare.
— Și eu sunt din Chișinău. Dar de treizeci de ani am plecat. Vorbeam bine moldovenește că treceam des în România, la Galați și Brăila. Eu lucram la un birou de export de cereale și încărcăm marfa în vapoare la Dunăre.
Când a început pogromul cel mare la Chișinău, eu eram la Ismail. Lăsasem acasă nevasta și un copilaș de trei ani. Când am auzit ce grozăvii se întâmplă pe la noi, m‑am întors la fugă înapoi. Dar n‑am mai găsit nimic. Jaful și măcelul începuse chiar din mahalaua noastră. A fost atunci ceva care nu s‑a mai pomenit. Femeile noastre fusese spintecate și umplute cu puful pernelor.
Ce să‑ți mai spun? N‑am găsit nici nevasta nici copil. Trupurile celor măcelăriți au fost luate și îngropate noaptea pe câmp, toate la un loc, amestecate, ca să nu se cunoască nimic din ce‑a fost.
Ah! D‑le, ce‑a fost… ce‑a fost atunci!…
Așa o grozăvie de ce au trebuit ei să facă? Și cu ce‑am fost noi vinovați?
Și glasul bătrânului se muie deodată, silabisind crispat câteva vorbe a căror înțeles nu le‑am putut prinde. O clipă închise ochii clătinându‑și capul pleșuv. După ce‑și trecu degetele uscate prin barba‑i rară și sorbi o înghițitură de ceai, urmă rar și stânjenit.
— Lasă… să nu mai vorbim de asta. Dacă am rămas singur pe lume, nu mai puteam trăi acolo. Am trecut în România și am lucrat în cereale la Galați. Am plecat la Rotterdam și de‑acolo am emigrat la America. Țară liberă, nu pot zice nimic rău, poți să răsufli slobod.
Am făcut de toate, dar numai avere nu. Tot în sărăcie rămâneam. Stam eu uneori și‑mi făceam socoteala în minte:
„Dacă suntem noi urâți și persecutați de ce sunt loviți numai cei săraci? Ei suferă, plătesc și pentru cei bogați care nu sunt atinși, pentru că sunt temuți.
Și de ce asta? Pentru că sunt bogați. Averea îi apără. Pentru că toată lumea asta îi zidită pe bani, pe temelie de aur. Aur, aur, cât mai mult aur trebuie să ai. Știi d‑ta ce înseamnă gold‑fever?”
Ani plecat în tovărășie cu patru inși să căutăm aur. Numai eu sunt în viață. Toți ceilalți și‑au lăsat ciolanele în pustietatea albă din Alaska.
Și bătrânul tăcu fixându‑și privirea în vid.
Eu îl ispitesc din nou: – poți fi mulțumit, acum te întorci bogat și sănătos. Ce ai căutat ai găsit. Vii cu destul aur.
— Hm! făcu bătrânul schițând un surâs amar, crezi că aurul se găsește așa cum îl visează închipuirea nebună a omului însetat de pământul făgăduinței?
Crezi d‑ta că eu am cules aurul acolo cu mâinile? Nu. Tot cu capul ista am izbutit să strâng ce am.
Și cu degetul arătător, uscat și tare ca un ciocănaș, lovi de două ori în creștetul capului pleșuv.
— Când am ajuns la Klondyke am găsit adunată acolo lume din toate colțurile pământului. La un han de scânduri, în jurul unei sobe de fier înroșite, se îngrămădeau oameni de toate neamurile, vorbind toate limbile – ca la turnul lui Babei. Toți veneau să caute aur. Dar alții veniseră înaintea lor. În jurul orașelor nu mai era nimic de făcut. Nici un metru de pământ nu mai era liber. Toate locurile erau răscolite și bortelite. Am plecat departe tocmai spre Bonanza. Eram în tovărășie șase inși. În patru sănii cu câte șase câini înhămați căram tot calabalâcul nostru.
Drumuri grele, munți prăpăstioși de gheață, păduri nepătrunse, pustietăți, întinderi albe de zăpezi veșnice.
Ne:am oprit pe malul unui pârâu într‑o scobitură de munte. Un Irlandez care cunoștea locurile ne‑a dus acolo asigurându‑ne ca găsim praf de aur în nisipul apei. Doi oameni s‑au întors la oraș să scoată permisul de exploatare, pentru care am plătit câte două sute de dolari, dreptul statului.
Ce viață chinuită. Toată ziua făceam gropi de unde scoteam mineralul brut. Aprindeam focuri ca să dezghețăm pământul.
Noaptea dormeam în corturi, fără să ne dezbrăcăm, ne vâram în niște saci de blană. Mâneam numai conserve uscate de ni se răneau gingiile. La fiecare pas găseam cutii goale de conserve. Așa de multe sunt că niște Baptiști au construit acolo o biserică punând în loc de cărămizi cutii de conserve umplute cu nisip.
Frigul până la 60 de grade, hrana proastă, și boala scorbutului îi curăță repede și pe cei mai tari oameni. Sunt rari acei care au norocul să găsească o vână mai bogată sau grăunțe de aur. Toți ceilalți muncesc din greu, sapă, vântură și spală mereu noroiul ca să scoată câteva fire de nisip de aur. Într‑un cuvânt, e un fel de loterie. Unul câștigă lotul cel mare și toți ceilalți se frământă, suferă și mor cu nădejdea câștigului.
Dacă am văzut eu la fața locului cum merge treaba zic: pentru că tot am venit aici să fac și eu ceva. Ce afaceri pot fi în pustietatea asta? Am socotit eu că oricât se sălbăticește omul tot are nevoile lui. Și atunci am înjghebat cu doi tovarăși o cocioaba de lemn cu geamuri de țiplă, un fel de cantină-han, pe drumul săpat în gheață la poalele Yukonului. Am ochit noi un vad bun. Toți călătorii trebuiau să se oprească acolo. Săpătorii din apropiere tot la noi se repezeau pentru un tutun sau un strop de rachiu. Aveam ace, ață, conserve, mănuși, grăsime, tot ce trebuia oamenilor de‑acolo.
Toți trei tovarăși făceam cu schimbul: unul vindea înăuntru, altul umbla după marfă, și al treilea sta de strajă cu pușca încărcată pe genunchi ziua și noaptea. Că veneau și mulți oameni răi, care purtau veșnic cuțitul în cizmă și revolverul la șold. Mulți poposeau noaptea în gazdă, dormeau pe jos înghesuiți ca sardelele în cutie. Un dolar de cap. Dar în loc de bani ne da praf de aur la cântar. Acolo în pustietatea ceea am făcut cheag umplând un săculeț cu praf galben. Dar ce încordare, ce viață de câine încolțit de lupi, gata să sfâșie la fiecare clipă în care nu te‑ar simți treaz.
Când într‑o bună zi am găsit în drum trupul unuia din tovarăși înghețat și cu urmele a trei gloanțe în cap, am lăsat cocioaba în știrea domnului, am luat săculețul plin cu praf de aur, și m‑am coborât spre oraș.
În Dawson City am deschis un local, saloon cum îi spune acolo. Un fel de prăvălie locantă și café variété. Viața este așa de scumpă acolo că banul nu are nici o valoare. Oamenii aceia așa sunt însetați de viață și orgie că pentru băutură, joc și femei, dau într‑o noapte tot ce‑au strâns într‑un an.
Am stat acolo zece ani încheiați.
Și când mi‑a venit așa un dor de ce‑a fost odată, am lăsat tot și am plecat să mă întorc la Chișinău, să mai văd odată lumea veche.
Am îmbarcat aci pe vapor două vagoane de îmbrăcăminte , pentru săracii din Chișinău și Galați. Vreau să le împart cu mâna mea.
Urmă o tăcere lungă. Prin fumul albastru al pipei, observam capul acela mare, pleșuv și spiritualizat, înclinat de‑asupra unui trup mic, încovoiat, care închidea o vânjoasă energie concentrată printr‑o voință de oțel.
— Ei, și pe urmă ce ai de gând? Te reîntorci în America sau rămâi la Chișinău?
Bătrânul, clătinându‑și capul, vorbi rar, apăsat.
— La legea noastră zice: ceea ce a fost nu poate să mai fie. Ceea ce e frânt nu poate fi drept și ceea ce lipsește nu se mai poate număra.
Eu nu mai am pe nimeni. Am rămas singur. Ce să fac cu aurul? Îl dau tot pentru Sionism. Nu mai doresc decât să ajung până în Palestina.
Tare mult vreau să văd și eu Zidul Plângerilor unde se fac rugăciunile. Și bătrânul începu să clipească des chinuindu‑și câteva fire din barba lui rară și decolorată.
După ce sorbi adânc ultima picătură de ceai, își ridică spre cer ochii lui cenușii, luminați parcă de‑o viață lăuntrică.
Luna se ascunsese printre norii negri, care se vânzoleau sub imensa cupolă aeriană. Și sus, înfiptă, se zărea numai o singură steluță care scânteia misterios deasupra oceanului pustiu.