Părăsind bazinul gheizerelor, luăm un drum îngust prin mijlocul unei păduri rare, spre adăpostul în care trebuie să rămânem pe noapte. Caii, care tot timpul umblaseră la pas, moleșiți de căldură, încep deodată să dea semne de neliniște: sforăiesc, ciulesc urechile și se opresc cu îndărătnicie.
Mister Pek ridică iar poruncitor bastonul cu țepușă de fier:
— Să ne oprim, domnilor. Caii au mirosul mai fin decât oamenii Trebuie să fie animale sălbatice prin apropiere. În regiunea asta sunt foarte mulți urși. – Se făcu deodată o liniște stăpânită. Nici o șoaptă nu se auzea și toate privirile se ațintiră spre inima pădurii. Simțind încleștarea unei mâni uscate în umărul meu, auzii deodată o exclamație răgușită:
— Oh! a bear! și toți își fixară privirile la vârful umbreluței, pe care bătrâna miss o ridicase ca pe o armă în dreptul ochilor, ca să arate direcția în care un punct negru se vedea mișcând printre copaci.
— Adevărat, e un urs! afirmă zâmbind Mister Pek, pe când își potrivea binoclul în dreptul ochilor.
În câteva secunde grupul nostru se dizolvă; fiecare își alese câte un copac cu trunchiul gros, de după care să poată privi, pitit în siguranță. În drum nu rămânem decât vreo patru inși, care trebuie să ținem și să stăpânim caii ce se frământau enervați.
Cei doi soldați americani, care însoțeau continuu convoiul nostru, se apropiară cu caii la mână și carabinele în bandulieră.
— N‑aveți nici o teamă. Numai să nu zădărâți animalele. Ursul negru nu atacă omul, dar nici nu fuge de el…
Un urs voluminos, într‑o bogată blană neagră ca pana corbului, călcând greoi și rar, trecea printre copaci, liniștit, posac chiar, cu capul în jos, părând că meditează ceva în legea lui. Nu s‑a jenat să treacă drumul de‑a curmezișul, fără să‑și schimbe mersul, la depărtare de vreo cincizeci de metri. Când a ajuns în dreptul nostru, ne‑a măsurat în treacăt numai cu un ochi, apoi și‑a întors capul, cu dispreț parcă, și a trecut grav de cealaltă parte a pădurii, mergând întins spre un izvor ce sticlea la piciorul unei stânci.
Pe când toți ochii îl pândeau urmărindu‑i pașii printre copacii rari, unul dintre soldați șopti:
— Încă unul! Asta‑i desigur ursoaica…
Din aceiași direcție venea agale și ursoaica, mai mică și rotundă, călcând cu grijă în mișcări elastice. Când ajunse aproape de noi, un cal speriat se ridică, sforăind, în două picioare. Ursoaica se opri, își întoarse capul curioasă și, sculându‑se în două labe, smiorcăi de câteva ori pe nări; apoi o luă înainte, intrând în pădure, într‑un galop mărunt și comic.
Cu binoclul se vedea bine prin rariștea pădurii locul unde se oprise urșii. După ce și‑au astâmpărat setea cu apă rece de munte, au intrat încet, cu prudență, în balta formată de izvorul care se prelingea pe sub stâncă. S‑au afundat în apă până la gât și cu capetele afară ne priveau nepăsători de la distanță. Iar noi, încălziți și plini de praf fin de cretă, ne uitam cu invidie la urșii care se bălăceau cu deliciu în apa limpede a izvorului de munte.
Am plecat la drum, lăsând perechea fericită tot în baia pe care, probabil, o luau de obicei nesupărați la aceiași ora.
— Ce păcat că n‑am avut costum de baie – zise americanul – că aveam grozavă poftă să mă răcoresc și eu!
Pe bătrâna Miss, de obicei foarte serioasă, o apucase un râs nervos, care comunică întregului grup o veselie nestăpânită. După un schimb de glume și vorbe de spirit asupra neașteptatei întâlniri din pădure, profesorul belgian, cu multă gravitate, pronunță sentențios:
— Omul trebuie să respecte animalele, dacă vrea să fie respectat de ele…