La două mii de metri înălțime, în marginea unei păduri de pini seculari, pe malul torentului Gardner, e așezată administrația întregii regiuni: un hotel, o cazarmă și un grajd imens. Caravanele de turiști organizate aici fac înconjurul regiunii, ajungând după șapte zile tot în acest punct.
După amiază se pune în mișcare și caravana noastră – vreo treizeci de persoane. Ni se dă câte o pereche de ochelari albaștri, ca să ne apărăm de efectul orbitor al luminii răsfrânte de terenul alb de cretă.
În miezul zilei, sub ploaia razelor de foc, colina spre care înaintăm, de‑o albeață supărătoare, apare ca o piramidă măreață, învelită în draperii de hermină. Vârful ei scânteiază în zare ca un ghețar azuriu în transparența domului arzător al cerului. Din blocul acela de zăpadă, luminos și confuz, se desprind linii și forme regulate, cu cât ne apropiem mai mult. Și‑n mirajul depărtării îți amintești o clipă de colina sacră, cu silueta aeriană a Acropolei, văzută prin vălul diafan al zării.
La o distanță mai mică apare vederii un fel de scară gigantică, urcând parcă spre un castel himeric – asemenea rampei maiestoase din fața palatului Trocadero.
În fiecare treaptă a scării, cioplită parcă pentru pași de titani, e scobit simetric câte un bazin minunat. Un amfiteatru feeric de terase sculptate cu o rară măiestrie… o serie de splendide bazine în etaje. Apa clocotită se scurge forfotind dintr‑o cupă în alta, din vârf până la bază, ca într‑o imensă cascadă artificială. Fiecare terasă suprapusă are altă culoare și alt nume: terasa lui Jupiter, a Cleopatrei, bucătăria Diavolului, baia lui Cupidon… Apa care izvorăște fierbinte din fundul bazinului, ia culoarea mineralelor din care sunt formați pereții de calcar în stratificări seculare. O cupă de apă clară, albastră ca peruzeaua… una verde ca smaraldul… alta portocalie… roză, indigo, aurie… E atâta bogăție de nuanțe în transparența apei, încât parcă ai în față un efect de lumină al unor lămpi electrice, ascunse undeva în fundul bazinelor smălțuite – ca în jocurile de apă din Versailles. Marginea fiecărui bazin e o sculptură cizelată dintr‑o spumă pietrificată în festoane – lucrare lentă a forțelor minerale – o dantelă migăloasă cu străluciri de onix, ivoriu și alabastru. Apa care de veacuri se scurge neîncetat în picături de diamant lichefiat, dintr‑un bazin în altul, a sculptat ornamente în ciucuri de stalactite de opal și lungi șiraguri de perle minunate. Privești și admiri cu un fel de respect mistic, fermecat ca în fața unui lucru supranatural. Nu poți să te împaci cu gândul că asemenea gigantică, bizară bijuterie, a putut ieși desăvârșită numai din jocul capricios al naturii. Aceiași întrebare îți chinuiește într‑una mintea: Ce arhitect genial a imaginat planul acestei feerice lucrări, care se înalță cutezătoare spre cer în proporții uriașe, într‑o simfonie de culori și o simetrie de linii pline de grație și fantezie! Ce mână destoinică a cioplit, cu atâta artă, ornamentația bogată, frontoanele de arabescuri, cizelând în pietre prețioase această capodoperă de sculptură decorativă!
Ne întoarcem spre seară la adăpost. Lumina descompusă aruncă o umbră violetă pe draperiile albe care ne chinuise ochii. Pădurile de pini, ca niște pete negre, se îneacă în negură pe povârnișul munților, iar conturul crestelor goale se rumenește aprins în purpura asfințitului.
Noaptea e așa de rece, că trebuie să faci focul la sobă ca în vreme de iarnă. Înainte de culcare, Mister Pek, ciceronele nostru, ne expune o teorie geologica savantă asupra formațiilor calcaroase, pe când noi stăm în jurul unei căldări cu grog fierbinte, care ne îmbată, încălzindu‑ne într‑o aromă de aburi parfumați. Depunerile care formează pereții bazinelor cu izvoare fierbinți, acele bogate sculpturi se datoresc unor mici organisme ce secretează în jurul lor o carapace calcaroasă. În apa termală se văd niște alge în formă de fibre lungi, care plutesc ca un evantai de fire de mătase. Masa viețuitoare moare și se descompune, iar calcarul rămâne și se pietrifică luând forme bizare în stratificări de silicate. Și, în cursul veacurilor, spuma s‑a transformat în marmură. De când s‑a distrus Terasa Pink din Noua-Zeelandă, în urma unui cutremur, n‑au mai rămas decât două asemenea minuni pe fata pământului: aci la Yellowstone și în Asia Mică la Hierapolis, celebra Pambuk-Kalessi – Castelul de bumbac.
Ne culcăm înveliți în pături de lână groasă. Luna care‑mi bătea în geam, arginta creștetul unui munte pleșuv, deasupra căruia parcă se oprise. Am adormit târziu, visând toată noaptea palate de cleștar cu zmei și zâne, ca în poveștile pe care mi le spunea baba Ioana Chioara în copilărie, când dormeam pe prispă, în vremea culesului, la via de la Valea Adâncă.