În cercul nostru, plecat de dimineață din Buffalo, se găsea o tânără intelectuală din Boston.
Miss Mildred T… O blondă zveltă, fragilă, cu o voce muzicală, cu un cap de madonă. Bluza de mătase, culoarea fragilor, era prea decoltată: în ziua aceea, ce‑i drept, era o căldură nesuferită. Bărbații, după moda americană, umblau numai în vestă și cu sacoul pe mână.
În scurt timp ne‑am pus toți la curent cu starea civilă a Americancei, care ne intrigase la început.
Unica fiică a unui mare industriaș din Boston. De douăzeci și opt de ani. A doua oară divorțată. Își reluase vechiul titlu de Miss, cum e obiceiul în Lumea Nouă. Renunțase la măritiș pentru a‑și păstra completa libertate.
Studiase muzica doi ani la Paris. După trista experiență a căsniciei, se apucase de literatură și studii sociale. Deși avea o grație naturală, inteligență și cultură aleasă, părea la prima cunoștință cam excentrică și indescifrabilă. Venise la Niagara pentru o lună, ca să ia note în vederea unui roman feminin la care lucra de un an.
Stam în parcul îngrijit de pe malul Canadian, înșirați pe bancă la umbra unor tei bătrâni. Privind panorama Niagarei, căutam să‑mi închipui peisajul primitiv, așa cum trebuie să fi fost pe vremea Pieilor Roșii, în sălbatica măreție a naturii virgine, înainte de a fi insultată și mutilată de decorul și reclama civilizației aduse de oamenii albi.
— Ce trebuie să fi fost odată prin locurile aceste? Chateaubriand, care le‑a descris magistral, spune că Irochezii se hrăneau cu vânatul animalelor târâte și ucise de cataracte. Indienii cu pirogile lor ușoare, din coajă de copac, pescuiau urși, cerbi și bizoni căzuți și aduși de torent.
— Admirați mult pe Chateaubriand? mă întrebă cu un zâmbet ironic scriitoarea americană.
Dintre toate celebritățile europene nici una n‑a scris despre America mai mari minciuni ca Chateaubriand. Opera lui n‑a fost scrisă după vedere, la fața locului, așa cum susține el. A fost compusă din bucăți la birou, răscolind o întreagă literatură adormită de trei secole în praful bibliotecilor: studii, memorii, însemnările exploratorilor, misionarilor și călătorilor din trecut.
— Ce are‑a face cum a lucrat, o întrerup eu; a scos dintr‑un material brut un extract minunat. A făcut un aliaj prețios, opere nepieritoare ca Atala și Natchez, în care – după cum spun marii critici – strălucesc pietre nestemate, rămase parcă din Biblie, de la Omer și Oslan.
— Trebuie să știți că noi Americanii iubim mult adevărul și sinceritatea în viață și în artă. E adevărat că poemele lui Chateaubriand au făcut revelația unei lumi necunoscute și a unei poezii noi, ca un suprem triumf al exotismului american; dar nu putem uita că cea mai mare parte a operei a fost trucată.
Pe Chateaubriand l‑a chinuit toată viața ambiția de a‑și lega numele de‑o mare descoperire geografică. Căuta un drum spre strâmtoarea Bering prin fundul băii Hudson, căuta izvoarele lui Misisipi și locul unde a fost Cartagena.
Dar n‑a avut parte să‑i poarte numele nici o apă și nici un munte. Nu era om de acțiune și energie. Nici pregătire nu avea pentru explorări. A fost un artist cu o mare adorație pentru grandiosul său Eu. Un critic spunea despre dânsul că viața i‑a oscilat între orgoliu-virtute și orgoliu-prostie. În Lumea Nouă n‑a stat decât vreo câteva luni. N‑a avut nici timpul material să umble prin toate locurile pe care le‑a descris. Când s‑a convins că nu poate să îndeplinească cele ce‑a visat, s‑a pus să cerceteze textele vechi.
Toate peisajele din Florida și de pe Misisipi, descrise fără să le fi văzut, sunt împodobite de minciuni născocite de bogata lui fantezie. Susține că a întâlnit urși clătinându‑se îmbătați de struguri, că a văzut stârci albaștri, crocodili, șerpi gigantici, papagali multicolori. Iar în drum spre Niagara, la un trib de Irochezi, a întâlnit un Francez, fost ajutor de bucătar, făcând pe profesorul de dans. Învăța pe messieurs les sauvages et mesdames les sauvagesses, dansurile franceze după aria Madelon Friquet.
Un profesor de la Universitatea din California a făcut un studiu documentat ca să deosebească adevărul și minciuna împletite, de altfel cu multă artă, în opera lui Chateaubriand.
Din una în alta am ajuns la literatura actuală americană.
— Noi, în Lumea Nouă, nu suferim de decadentismul care bântuie în literatura europeană. Avem și noi însă alte păcate. Se citește mult, dar cititorii noștri sunt proști. Gustul publicului e scăzut. Se citește superficial, fără pătrundere. Și de aceea se și scrie așa în pripă, fără multă gândire și sforțare pentru perfecțiune. De altfel, lucrul e explicabil. Avem o literatură prea tânără. Abia am apucat să ieșim de sub influența literaturii engleze. Tot ce se scria mai înainte în America nu era decât o transplantare britanică. Bret‑Harte e Dichens, Irving e Goldsmith, Fenimore Cooper e Walter Scott și Miller e Byron. Numai cu Whitman ajungem la calitatea geniului american.
În literatura noastră avem acum două curente paralele: unul popular și altul rafinat.
Curentul popular cuprinde toate cărțile scrise pentru marele public, după gustul mulțimii. Subiecte senzaționale, adesea cu miez interesant, dar de‑o similaritate copilărească, tipuri convenționale și formă foarte puțin artistică, neglijată cu totul, ca o cronică de ziar popular.
Curentul rafinat are un mic număr de scrieri pentru cercuri restrânse. Stil și formă aleasă, dar fondul slab, fără viață, fără gândire profundă și fără simțul realității. Este un fel de literatură, cum se zice la noi, scrisă cu pană de cristal și cu cerneală parfumată.
— Poate din cauza vieții comerciale din America – încerc ca să explic lucrul.
— Pardon – mă întrerupe Americana, cu un accent net și sec – Florența, Veneția și Olanda erau foarte comerciale când au produs pe cei mai mari artiști ai Europei.
Suntem încă o lume tânără, în formație. Talent, imaginație avem, dar n‑am ajuns încă la o gândire profundă. Scriitorii europeni nu au mai mult talent decât ai noștri, dar au un public cititor mai superior, mai pretențios, produsul unei civilizații mai vechi. Un scriitor bun se formează ca și un actor, care nici odată nu va ajunge la un rol desăvârșit jucând pe scena unei săli goale sau în fața unui public prost. Gustul și educația publicului se face cu încetul.
La noi progresul este vădit. În toate orașele se organizează cluburi literare și se dau premii pentru poezie și proză, în scurt timp și pe acest teren vom arăta Europei ce putem produce. Nu uitați că arta nu e decât floarea care se deschide la urmă, după ce planta cu rădăcină adâncă și tijă sănătoasă s‑a dezvoltat complet într‑un pământ.
— Dar din literatura europeană ce preferați?
— Noua, Americanilor, ne place mai mult literatura engleză decât cea franceză.
Anglia e patria romanului. Scriitorii francezi sunt prea frivoli. Cu drept cuvânt s‑a spus că, citind romanele franceze, îți vine să crezi că autorii nu sunt însurați și nu au nici mame, nici surori.
— Cred că în America, mai mult decât în Europa, aveți ceea ce se cheamă pruderie…
Dar n‑apucasem să sfârșesc fraza și scriitoarea americană mă întrerupse brusc aruncându‑și pe umerii goi, cu o mișcare repede, un fular de mătase, ținut până atunci pe genunchi…
— În tot cazul, la noi păcatele se ascund, pe când în Europa se etalează. Ceea ce numiți pruderie este un omagiu adus virtuții. Eu am trăit în Franța și cunosc bine viața și femeile de‑acolo. Sunt fals zugrăvite în literatură. Femeia franceză se îmbracă bine, are spirit și grație, dar nervii îi sunt prea iritabili și vorbește prea convențional. E și natural, căci abia iese de sub tutela guvernantei și intră în sclavia soțului. În toată Europa femeia e încă minoră, numai în America a ajuns la majorat. Foarte bine s‑a zis despre femeia franceză, că‑i jumătate prințesă și jumătate actriță.
După ce ne‑am despărțit, multă vreme mi‑au umblat prin minte părerile scriitoarei americane asupra femeii franceze. Și cum îmi apărea mereu imagina ei, și în auz îmi răsuna accentul acela net, sec și pedant, mi‑am adus aminte de părerile unui scriitor francez asupra femeii americane: „Țara asta în care numărul bărbaților e cu vreo trei milioane mai mare ca al femeilor, și unde sunt cele mai multe căsătorii din amor și cele mai multe divorțuri, a făcut din femeie o aristocrată fără curte, o rafinată fără mediu, o imagină fără cadru, un juvaier fără montură, o zeiță fără Olimp”.