Până la Buffalo trenul extra‑rapid, fără să se oprească, atinge numai în goana‑i nebună orașe moderne și prozaice, botezate pompos de Americani cu nume poetice din antichitate: Palmira, Siracuza, Itaca, Roma.
Străbatem o bogată regiune industrială. Câmpia verde îi pătată de negrul fabricilor, afumată de monstrele locomotive Pacific, tăiată peste tot de rețeaua aeriana a cablurilor electrice, sfâșiată în zbor de mii de automobile cu miros de benzină și nori de praf în urmă.
Cine ar recunoaște în haosul civilizației moderne sălbatica și pitoreasca vale Mohawk, teatrul de altădată al marii epopei romantice, descrisă de celebrul romancier american Fenimore Cooper.
Aci, în sânul unei naturi aspre, în cadrul de apă și pădure, de‑a lungul marilor lacuri s‑au desfășurat odată acele filme încântătoare de aventuri și peripeții eroice, în care pionierii îndrăzneți și războinicii indieni, superbii tatuați Ciorap de Piele și Ochi de Vultur, ne aprindeau imaginația copilăriei, purtându‑ne în deliciu printr‑o lume primitivă, măreață și fantastică.
Un murmur surd, continuu și vag ajunge până la noi venind de undeva din depărtare.
— E glasul Niagarei, îmi spune tovarășul de drum.
După un ceas ajungem. Ne oprim pe malul unei ape mari. Pare un fluviu de lățimea Dunării. Nu‑i fluviu. E un canal săpat de natură, într‑o albie de stâncă, pe o lungime de 60 kilometri: un imens jgheab de piatră prin care se scurge apa din lacul Erie în lacul Ontario. Diferența de nivel dintre cele două lacuri este de o sută de metri.
Stăm pe mal și privim. Prima orientare.
În susul apei, cât pot cuprinde ochii, vezi fața netedă a undelor clare, alunecând cu o repeziciune amețitoare. În josul apei, la câteva sute de metri, fundul de calcar e rupt brusc și acest fluviu lat, cu tot volumul lui de apă – coloană de deluviu, cum i se spune – se prăvălește deodată și cade de la înălțime, spărgându‑se jos pe un pod de piatră. Un nor de pulbere de apă plutește la orizont, veșnic suspendat în aer.
Acolo e cascada. Nu se vede încă bine. Auzi numai zgomotul detunător, neîntrerupt. Simți parcă plutind în juru‑ți o atmosferă de mister și primejdie.
Ne oprim. Un bloc de stâncă cu un buchet verde de arbori bătrâni. Insula Caprei, rămasă ciudat în mijlocul torentului, desparte cascada în două. Căderea dinspre țărmul american e mai mică. Cea despre țărmul canadian, în forma unei imense potcoave arată marea cataractă în toată splendoarea ei.
Enormul volum al torentului – douăzeci și cinci de milioane de tone pe oră – strâns între pereții de stâncă, se bombează ca și coama unui monstruos val de ocean. La mijlocul cascadei masa fluidă e așa de groasă că pare solidă – o masă compactă colosală se rostogolește vertiginos și cade brusc în abis spărgându‑se pe stânca de jos în miliarde de bucăți. Și în tunetul groaznic ce zguduie pământul, răzbate un fel de muget de uragan perpetuu ce umple văzduhul ca o cumplită amenințare de cataclism.
Simți, asurzit, căderea fără să poți vedea spargerea jos, de fundul acelui satanic cazan clocotitor, ce fierbe ca un crater de vulcan în erupție. Apa pulverizată izbucnește năvalnic în vârtejuri fumegânde, ca niște nori fantastici de aburi irizați. Și în jocul razelor de soare, sub unghiuri diferite, praful lichid tremură bizar într‑o orgie de culori îmbinate în dungi străvezii, ca o panglică de curcubeu solar.
Aspectele Niagarei, după starea cerului, variază la infinit. La mijloc, în pătura profundă a torentului, e un verde închis slăbind din ce în ce mai pal spre lături. Coloane de mercur, șuvoaie metalizate, curg pe margini, printre stânci pierdute jos într‑o fierbere de argint topit. Și fluviul, până departe, se acoperă cu un strat de spumă fină, ca o dantelă capricios destrămată pe un alb câmp de zăpadă.
Răpit, înfricoșat, rămâi ceasuri întregi, cătând în extaz la spectacolul grandios ce te reține împietrit în sentimentul profund ai micimii omului în fața eternelor fenomene ale naturii. Misterul nepătruns și groaznica ei maiestate niciodată nu s‑au putut descrie sau zugrăvi.
Îmbrăcați ca niște scafandri, haine de pânză gudronată, ne coborâm sub cascada centrală pe o scară strâmtă și udă, alunecând la fiecare pas. Un negru buzat, cu un trup de atlet, ne conduce și ne susține până jos la piciorul stâncii mâncate de apă. În spațiul strâmt rămas între peretele de piatră și masa lichidă, ce fac în cădere o curbă perfectă, e întinsă o punte îngustă în spatele cascadei – Grota vânturilor, pe care n‑o pot trece decât oamenii cu nervii sănătoși.
Avalanșa de apă cade cu un tunet asurzitor. La depărtare de o palmă de ochi ai înainte peretele lichid ca o cortină gigantică. Păturile de aer sunt izbite cu atâta putere că vâjâie vântul într‑un vârtej de curenți, cu un urlet sălbatic și răutăcios, pe care nu‑l poți auzi decât în largul mării pe timpul marilor furtuni.
Asurziți, orbiți, biciuiți de plumbii de apă rece, uzi leoarcă până la oase, ne strecurăm prin pânzele dușurilor torențiale, pe puntea îngustă, încleștându‑ne mânile înghețate de balustrada lunecoasă, în sfârșit am scăpat la lumină. Amețiți, ne oprim să răsuflăm. De frig ne clănțănesc dinții din gură. Cu puterile sleite, urcăm treptele până sus în capul scării. Ne urcăm la soare înfiorați de‑un tremur de tensiune nervoasă și stăpâniți încă de‑o ciudată senzație: o profundă mulțumire de salvare, o ascunsă mândrie de biruință – parcă am trecut teferi prin centrul unei trombe marine.
*
A doua zi dimineața, cu tramvaiul electric, facem circuitul Niagarei, oprindu‑ne pe diferite poziții ca să vedem cataractele sub toate aspectele. Trecem celebrul pod suspendat. O minune tehnică, o pânză de păianjen țesută în aer la o înălțime amețitoare deasupra abisului. Intrăm pe pământul Canadei. Nici o formalitate, nici un control. Numai uniformele stacojii ale soldaților englezi ne atrag atenția că pășim pe teritoriul unei colonii britanice.
Rezemați de‑un grilaj de fier la marginea prăpastiei, urmărim jos pe apă mișcările unui vapor, „Zâna Negurilor”, plutind vânzolit de frământarea talazurilor înspumate. Văzută de sus, mica navă pare o insectă imprudentă atrasă de pericol; se apropie de cascadă și deodată se retrage cu groază, urmărită de rafale de ploaie, de jerbele care țâșnesc din uriașa căldare în clocot infernal.
— Și când te gândești, spune tovarășul meu, că minunea asta a naturii se distruge pe nesimțite. Baza stâncii de calcar este roasă mereu de apă. Căderea se retrage cu jumătate de metru pe an. Va veni o vreme când în locul cascadei va rămânea numai un canal strâmt, prin care apa se va scurge fără să cadă de la înălțime.
— E adevărat, răspunse un American, dar geologii au calculat că asta are să se întâmple peste vreo 30.000 de ani, așa că o putem admira în liniște.
O sumă de legende circulă asupra acelor îndrăzneți campioni, care – seduși de vecinătatea primejdiei și de vanitatea reclamei – au înfruntat prin nebune aventuri puterea Niagarei.
Celebrul echilibrist Blondin a traversat cascada, mergând pe o frânghie de sârmă întinsă de la un mal la altul. Purtând o mică sobă în spate, echilibristul s‑a oprit la mijloc, a spart câteva ouă din care și‑a preparat o omletă, ospătându‑se liniștit pe sârmă deasupra cascadei.
Un oarecare Robert Flack, construindu‑și o barcă specială și‑a dat drumul în cursul apei, dar a fost înghițit de torent chiar sub ochii soției și ai copilului său.
Mai fericit a fost înotătorul Graham, care avu ingenioasa idee de a construi un butoi lestat la fund pentru a‑i păstra poziția verticală. Cu chipul acesta, a traversat de câteva ori cascada. Mulți înotători l‑au imitat, dar câți din ei n‑au plătit cu viața sfidarea nebună și curajul steril al unui eroism inutil.
Pieile Roșii, tribul Irochezilor, vechii stăpânitori ai Niagarei, se adunau pe malurile aceste aducând odată pe an o tragică jertfă marelui Spirit al apelor. Pregăteau o barcă, o albă pirogă, împodobită cu ghirlande de flori și încărcată cu fructe și cu felurite daruri.
Dintre fetele de măritat alegeau pe cea mai frumoasă pentru sacrificiu. Noaptea, pe lună plina, tot tribul se aduna pe malurile torentului. În mijlocul urletelor sălbatice și a dansurilor diabolice, să lansa piroga în curentul apei. Numai câteva minute apărea în lumina argintie a lunii, plutind fulgerător spre abisul morții, acea stranie viziune pe care, într‑o clipă, Niagara o înghițea pe vecie.