O zi rece, posomorâtă. Soarele rămâne ascuns tot timpul după cortina opacă a norilor de plumb. De trei ceasuri urcăm culmile stâncoase, pe un drum ce pare că duce drept în cer. Străbatem cea mai sălbatică și mai stearpă regiune din creierii Munților Stâncoși. Priveliști lunare. Un pustiu arid, cu relief fantastic. Masiv de stâncă eruptivă. Piscuri conice, blocuri de granit și bazalt, dislocate, măcinate, ca ruinele zidurilor unei cetăți gigantice, întemeiate de ciclopi și distruse de groaznice explozii de dinamită Grămezile sfărâmăturilor de pietre ruginite, colțuroase, par niște oseminte bizare, monstruoase, răspândite de loviturile unui ciocan uriaș.
O liniște de cimitir apasă pe natura asta moartă, stăpânită parcă de misterul primelor zile ale creației. Ochiul nu întâlnește nicăieri nici un suflu de viață animală sau vegetală. Lipsește lumea organică din tot cuprinsul împietrit al masei minerale, aruncată din măruntaiele pământului la suprafața prin craterele vulcanilor stinși azi. Te simți copleșit de priveliștea asta dezolantă, ca în trista și monotona singurătate a regiunilor polare. Ți‑i dor de un colț de pădure, cu umbră și răcoare, de‑un covor de pajiște, de‑un fâlfâit de aripi, de aurul cald al holdelor de grâu, de‑un ochi de apă să‑ți amintească transparența cerului… de toate podoabele pământului care dau culori, mișcare și viață, fermecând ochii și sufletul călătorului. Ne aflăm în lumea rece și mută a regnului mineral; un peisaj din lună văzut prin sticlele unui telescop.
Pe creastă, înainte de a începe coborârea, ne oprim ca să privim în zarea depărtată marele platou al gheizerelor.
De la distanță apar ochiului, prin pânzele de neguri, niște pete negre de pădure întretăiate de alte pete albe, lanțuri de coline de cretă ca niște valuri pietrificate în timpul unei furtuni. Deasupra întregii regiuni plutesc nori de aburi și coloane de fum se înalță cu încolăciri de balauri, purtați de vânt prin văzduhul întunecat. Până la orizont se desfășoară vederii marele platou, asemenea unei vaste regiuni metalurgice. Un amestec confuz de uzine, turnătorii, furnale înecate în valuri de fum; o adunare de mii de locomotive gata de plecare, zbucnind subt presiunea aburilor supraîncălziți.
Înaintăm pe jos, călcând cu teamă pe un teren nesigur, spongios, un fel de clisă umedă și caldă, amestec de cenușă, cretă și pucioasă topită. Piciorul se afundă și simți pământul tremurând în zguduiri sacadate; se aud izbituri repetate; un huruit surd ca la gura unei mine, un forfot și pocnituri de pompă cu motor, care lucrează nevăzută undeva, sub pământ. Te crezi pe puntea unui vapor ce trepidează de mișcările pistoanelor în cilindrii unei mașini subt presiune. Când sfredelești c‑un băț pământul, țâșnește, după câteva minute, o jerbă de aburi arzători, ca dintr‑o supapă deschisă fără veste.
În platoul acesta vulcanic răsuflă câteva mii de cratere de felurite forme: hornuri, mameloane, cuptoare, izvoare fierbinți, bazine cu apă cristalină sau colorată. Toate forfotesc fumegând pe pământul acesta blestemat, care ascunde parcă un mister groaznic – un pământ chinuit de osânda iadului.
Înfricoșat, cu pași șovăielnici, cu un mistic respect treci de la o minune la alta pe solul moale, elastic ca buretele. Bazinul Smaraldului, Bazinul Safirului, cu ape clare, irizate. Se văd în fund festoanele formațiilor de calcar și vegetația ca o dantelă fină, cu tonuri de un verde și albastru dulce și luminos. Bazinul-de-porțelan, Oala-cu-vopsea, Călimara-satanei, Paleta pictorului… mici vulcani de noroi, ca niște marmite de pământ care fierb în clocot un fel de var în pastă catifelată de caolin. Într‑o continuă forfoteală izbucnesc la suprafață baloane care crapă răspândind un fel de aluat roșu, alb, galben… ca gama de culori pe care o întinde un pictor pe paleta pregătită de lucru. Apa clocotită, izvorând din adâncime, trece prin diferite straturi pe care le descompune, aducând la suprafață această pastă minerală așa de minunat colorată.