La răsăritul soarelui, chiar în clipa când muchia aurie se ivește scânteind pe linia orizontului, la un semnal dat, se înalță deodată, pe toată lungimea vasului, marele pavoaz: sute de flamuri colorate flutură în adierea brizei de dimineață. La unul din vârfurile catargelor fâlfâie măreț drapelul înstelat al Statelor Unite, iar la celălalt – culorile germane.
La ora zece toată lumea e pe punte. Echipajul vaporului în ținută de ceremonie. Comandantul german spune câteva cuvinte pe englezește arătând grav spre steagul american. Un gornist dă un semnal lung și fanfara bordului începe imnul american. Mulțimea flutură batistele și niște stegulețe improvizate. Un cor monstru de sute de voci acompaniază fără măsură, notele metalice care vibrează prelungite în aer, până se pierd în largul oceanului.
Lângă mine doi tineri negri, eleganți, complet în tenis alb, deschid niște guri oribile cântând aprinși cu ochii țintă sus la drapelul american.
Un bătrân decorativ, c‑o redingotă până la genunchi, se suie pe o estradă – primarul Filadelfiei care se întorcea de la Londra. Statură herculeană… cap interesant… barbă albă și coamă de leu bătrân. Vocea lui tunătoare domină larma mulțimii, forfotul mașinii și zgomotul valurilor. Citește tare, cu ton biblic, Convenția – declarația de independență a Statelor Unite și părți din Constituția redijată de Franklin. Invocă apoi solemn protecția lui Dumnezeu pentru Marea Republică. Și după ce amintește de Washington și Lincoln, se întoarce și, cu un gest larg îndreptat spre mulțimea emigranților, pronunță clar, în trei limbi, o francă declarație: „Noi suntem cosmopoliți!…” O rasă superioară a ieșit din măduva tuturor celorlalte rase… esența tuturor energiilor omenești și‑a găsit loc în pământul făgăduinței… cu brațele deschise marea națiune îi primește pe toți pentru a‑i face cetățenii unei patrii noi și binefăcătoare…
Desigur, mulți nu înțelegeau cuvintele rostite, dar toți urmăreau emoționați elanul apostolic al vorbitorului, care încheie cu un gest hotărât, arătând sus spre drapelul înstelat – emblema patriei – care fâlfâia maiestuos deasupra capetelor, în mijlocul oceanului.
Un grup de fete, cu stegulețe prinse în corsaje, încep să intoneze imnul național: flag of the free.
Drapelul oamenilor liberi, salutul nostru îți aducem ție!
Pe ocean ca și pe țărm tu fâlfâi mai mândru decât toate celelalte,
Lozinca noastră să se înalțe tot mai sus si fără încetare:
Unire și libertate acum și în totdeauna!”
Noi, cei din grupul latin, ne țineam retrași urmărind de departe desfășurarea solemnității. Doctorul italian, care ascultase cu mare atenție discursul Americanului, începu:
— N‑am putut înțelege niciodată natura patriotismului american. Cum pot emigranții, moleculele acestea umane, mobile, disparate și flotante, să se modifice ca să formeze o masă omogenă, o conștiință comună, o nație distinctă cu noțiunea de stat și patrie? Cum pot fi cosmopoliți și patrioți în același timp? Cum pot emigranții, care urmăresc politica din țara lor de origină, să fie în același timp și buni patrioți americani?
— E drept – răspunse profesorul belgian care stătuse cinci ani în America – că emigranții au două patrii, dar asta numai în prima generație. Copiii lor se americanizează de mici. Un sociolog figura foarte bine patriotismul nostru cu un cerc care are un centru, iar patriotismul american cu o elipsă cu două focare. În țările noastre bătrâne ideea de patrie e așa de veche, încât se pierde în negura mistică a vremii. În America apare în lumina proaspătă a prezentului, căci cetățenii ei n‑au orizont istoric. Trăiesc din prezent și mai mult încă din viitor. Pentru ei misterul nu‑i în urmă ci înainte. Cu drept cuvânt s‑a zis de multe ori ca America e în primul rând o societate mare economică și in al doilea rând o societate politică și istorică.
Tot scriitorul de care vă vorbeam a comparat patria, așa cum se înțelege în Europa, cu o mamă foarte bătrână, care ne‑a dat sângele și laptele ei – venerată și adorată dintr‑un instinct de aceiași natură ca religia și superstițiile ei. Simțim datoria s‑o servim și să ne jertfim viața la nevoie, fără să ne gândim dacă nu avem mai multe obligații decât avantaje de la ea. Pentru Americani, patria, Marea Republica, este ca o femeie tânără bine înzestrată, luată de curând în căsătorie. Pentru ei patria este un cadru de activitate. Patriotismul american nu‑i concentrat, nu cere o abnegație. Este mai mult o exaltare a egoismului, un fel de orgoliu care se confundă cu sentimentul superiorității și al forței. Un patriotism burghez care nu pornește din imaginația și poezia trecutului. E datorat unui spirit public, viguros și clar al prezentului și al faptelor. Salvarea statului nu‑i decât salvarea intereselor. În patriotismul lor, Americanii au orgoliu și iluzia unei mari misiuni în lume: tipul unei societăți noi, o mare democrație înțeleaptă, puternică și înfloritoare.
*
După amiază se organizează pe bord obișnuitele jocuri marinărești. Se formează în pripă un comitet care strânge banii pentru premii. Fanfara ne amețește numai cu arii americane. Zgomot asurzitor, râs și veselie nebună. Grotescă distracție americană de bâlci. Ghidușii, jocuri copilărești și brutale: cursa în saci, fuga într‑un picior, ochiul porcului, prinderea rațelor, bătaie cu perne, lupte de box…
Americanii, chiar cei bătrâni, și unii care păreau cu o zi mai înainte foarte gravi, se tăvălesc de râs. Mulți își dezbracă haina și, numai în vestă, se amestecă în jocuri și iau parte cu toată inima. Un American, personaj marcant, scurt, bine legat, cu un cap de buldog, a trecut de la bătaia cu perne direct la box cu un marinar german. Un cârd de fete zburdalnice, prinse în lanț, aleargă nebunatice pe punte și prind la mijloc pe tovarășul nostru de masă, tânărul și oacheșul italian. Atât aștepta și el: să fie răpit de nimfele americane.
Bufetul e bogat. Alcoolul, sub diferite forme, curge în valuri – înfierbântând capetele care se întrec în pariuri din ce în ce mai mari. Căci senzația riscului e un excitant violent, necesar naturii combative a Americanului. Clasele s‑au amestecat. Totul e permis azi – singura zi de sărbătoare naționala, pe care o au Americanii în cursul unui an.
Seara luminăție și bal pe punte.. Timp admirabil. Valuri mici, pe care transatlanticul nu le simte în mers… Puntea‑i transformată într‑un imens salon de dans. Lumina electrică, în ghirlande de lămpi multicolore, aruncă scânteind șerpi de foc pe oglinda tremurătoare a apei. Reflexul lor schimbă horbota de spumă a valurilor într‑o cascadă sclipitoare de pietre prețioase. Cerul e fără lună și colosul plutitor, scăldat într‑o baie de lumină, își taie calea spintecând masa neagră a întunericului dintre cer și apă.
Lume multă. Eleganță, lux, toalete foarte decoltate și prea multe bijuterii. Pieptănături extravagante. Picioare enorme. Brațe vânjoase încing talii zvelte, și câte o palmă mare, rășchirată, apasă greoi în vârtejul dansului, spatele abia acoperit de un fulard transparent. Câteva Americane sprintene, elastice, prin care trec parcă acordurile orhestrei ca niște curenți electrici, se agită dansând așa de nebunatic în cât scandalizează cumplit pe tovarășul nostru, bătrânul inginer spaniol.
— Ce dansuri lubrice, zise el înăcrit, ce frivolitate la Americanele astea. Cum se deosebesc de femeile noastre din Europa! Nu au nici o măsură, nici o rezervă și nici un șic. Priviți cum sunt îmbrăcate. Nici una nu are simțul culorilor. Cred că femeile aceste au sângele cald, dar inima rece.
— La noi – îi răspunse surâzând Belgianul – sunt multe femei care au și sângele și inima rece, căci nu caută decât deliciul și triumful vanității. Știi care‑i deosebirea dintre o femeie americană și una europeană? Cea dintâi se compromite fără să cadă, cea de a doua cade fără să se compromită…
Pe când stăteam deoparte schimbându‑ne părerile în surdină, observăm că unele doamne foarte elegante băteau tactul fredonând ariile cântate de orhestră. Iar o blondă fină, cu o diademă sclipitoare în păru‑i oxigenat, fluiera tare fără nici o jenă.
— Începem să cunoaștem moravurile americane, chiar din mijlocul Atlanticului, înainte de a pune piciorul pe pământul noului continent – spuse cu răutate Spaniolul.
În cadrul ușii din spre salonul de muzică se ivi o siluetă grațioasă. Instinctiv ne îndreptarăm privirile spre acea apariție strălucitoare. O brunetă cu părul buclat bătând în albastru, cu ochii lucitori ca agata neagră Un colier de perle îi tremura pe gâtu‑i de fildeș, pe când pășea grațios mlădiindu‑și trupul înșerpuit armonic pe la șolduri de o eșarfă azurie. Cu un zâmbet dulce și senin, care‑i lumina trăsăturile nobile, traversă maiestoasă puntea și se așeză, cu o siguranță și măreție de regină, tocmai în capăt, aproape de noi, alături de cea mai urâtă femeie de pe vapor: o Americană dintre cele fără sex, un fel de mucenică uscată, îmbrăcată în negru, cu o discretă horboțică albă la gât. Părul de cânepă dezlânata, ochii de smalț albastru spălăcit, și trupul ca un cuier. Pe vapor i se zice sfânta. Era o propagandistă din ordinul armée de salut. O văzusem în timpul zilei împărțind biblii printre emigranți.
— Ce contrast – începu din nou Spaniolul – cu drept cuvânt s‑a zis că o femeie urâtă e totdeauna mai urâtă decât un bărbat urât. Mă prind că splendoarea aceia de femeie, care s‑a așezat alături de sfânta, nu‑i Americană. Trebuie să fie o latină. Ce nobleță! Ce armonie în toată ființa ei.
Pe când stăteam în contemplație veni între noi, gâfâind, oacheșul Italian pe care‑l istovise la dans Americanele trecându‑l dintr‑o mână în alta.
Toți trei deodată îi cerem informații asupra frumoasei necunoscute.
Italianul pufni de râs și ne trase mai înapoi ducându‑ne la marginea bordului.
— E o cocotă! Asta a făcut furori iarna trecută la Nissa. A fost lansată de un director de bancă de la Paris. După ce l‑a tocat bine, s‑a încurcat cu reprezentantul fabricilor de locomotive Balldowin din Filadelfia, care venise pentru câteva zile la Monte-Carlo.
E foarte interesant cazul. Cu toate că Yankeul i‑a pus milioane de dolari la picioare, ea nu poate să uite pe primul ei tip, amantul de inimă, un mic funcționar de birou. Acum se întoarce de la Paris și‑l aduce și pe dânsul la Filadelfia, unde i‑a făcut și lui un rost într‑o mare întreprindere industrială.
Bătrânul Spaniol a rămas pe gânduri ciugulindu‑și bărbuța lui albă afumată; iar Belgianul, mângâindu‑și o musteață sură, a încheiat foarte serios:
— Oricum, din partea ei, găsesc că e foarte frumos.
Ne‑am despărțit. Tovarășii mei s‑au îndreptat spre cabinele de culcare.
Singur, am apucat spre provă, să pot privi în lung puntea feeric luminată.
Ce impresie ciudată îți face un bal în mijlocul Oceanului! Suntem aproape pe același meridian pe care s‑a înecat Titanicul, doar cu câteva grade mai jos. Atmosfera asta îmbibată de‑o voioșie amețitoare, setea nebună de viață și agitarea asta are parcă ceva sinistru, profund emoționant.
Strâns înlănțuite, perechile, se învârtesc în văpaia sclipitoare a punții și, uneori din fugă, câte‑o privire cade și dincolo de bord, pe negrul luciu al valurilor înșelătoare ce bat nepotolite coastele vaporului în mers. Ochii se închid o clipă cu un scurt fior, și efemerele perechi se strâng zburând înainte prin nimbul de lumină, amețiți în vârtejul dansului, ca să înșele gândul ce stă la pândă undeva.
Nimeni nu vrea să mai gândească. Simțind sub tălpile picioarelor puntea de lemn solidă, fiecare aleargă îmbătat să soarbă clipa fugătoare ce‑l ține suspendat în golul fără margini dintre ocean și cer.
Pe când vaporul – imaginea vieții – înaintează mereu, gonind fără răgaz pe spinarea încovoiată a valurilor, prin haosul nopții oarbe.