Ciudat tip de vapor fluvial. Necunoscut pe Dunărea noastră. În loc de elice numai o roată imensă cu zbaturi, așezată la pupă, învârtindu‑se cu un zgomot infernal, împinge înainte vasul cu fundul plat. Urcăm fluviul încet luptând să învingem viteza curentului apelor umflate pe timpul inundației periodice.
Ca și Nilul binefăcător, Misisipi – ”părintele râurilor” – își revarsă regulat prisosul apelor mâloase, fertilizându‑și vasta albie, întindere nesfârșită de pământ roditor, supranumit noul Eden.
Pe malul stâng se înșiră coline paralele acoperite cu păduri negre de stejari, pe‑alocuri pătate cu albul lucitor de ulmi și mesteceni.
Pe malul drept jos, uniform și peste tot înecat, coroanele sălciilor pletoase legate între ele prin lanțuri de liane agățătoare, plutesc la suprafața apelor moarte, în singurătățile nemărginite ale savanei pierdute în zare. Apa‑i gălbuie, mâloasă. Navigația‑i grea prin părțile acestea când fluviul e umflat.
Roata cârmei se învârtește repezită ca să abatem din drum, în scurte zigzaguri, ferindu‑ne de buștenii enormi ce plutesc coborând la vale. Oprite pe la cotituri, aceste epave rătăcitoare încheagă bancuri de nisip și rădăcini, care se rup uneori de maluri plecând în scursul apei ca niște insule plutitoare.
Defilăm, ca și pe Dunăre, prin fața ostroavelor pustii și păduroase. Nelocuite, unele fără nume, se cunosc numai după numerele însemnate pe harta fluvială. Navigam pe lângă ele, unde curentul e mai mic. Umiditatea solului fecundează o vegetație bogată, lacomă, nebună, care se târâie, se agață, se încolăcește ca șarpele, îmbrățișând trunchiuri bătrâne, încâlcindu‑se într‑o țesătură deasă de draperie mătăsoasă. Adierile vântului, loviturile apei clatină imensul gard viu ce‑și oglindește frunzișul, legănat în unda sclipitoare, cu un joc de culori fantastic și amețitor. Iar freamătul de frunze, suspinând în adâncimea desișului, tremură în aer ca o prelungă respirație a vieții vegetale.
Pe sus, suspendate parcă în azurul cerului, trec stoluri de pasări acvatice, plutind în zare, de‑asupra luciului apei molcome spre bălțile adormite.
Pe vaporul nostru, încărcat cu baloturi de bumbac – lume puțină. Câțiva călători albi și vreo zece familii de negri.
La prânz, căpitanul vasului, instalat după obicei în capul mesei, îmi făcu loc în stânga. Locul din dreapta era rezervat unui domn bătrân cu o figură impunătoare, cu un aer aristocratic. Asemenea tip de american nu mai întâlnisem în calea mea prin lumea nouă.
Anglo‑saxon de cea mai pură rasă. Foarte înalt, uscat, zvelt. O figură prelungă, osoasă, roșie, întretăiată de‑o rețea fină de vinișoare violete; părul cenușiu în șuvițe rare, și niște ochi ficși, albaștri ca de sticlă. Temperament flegmatic, rigid și geometric, părea – după ținută și îmbrăcăminte – un nobil general în retragere, care‑și păstra încă deprinderea de comandă și dominație. Pe când bătrânul consultă lista, căpitanul se aplecă șoptindu‑mi:
— E cel mai mare cultivator de bumbac din Virginia. Adevărat nobil. Din cea mai veche aristocrație. Domeniile familiei trec din tată în fiu de trei sute de ani.
— Cum, îl întrerup glumind, în egalitara și democratica d‑voastră republică aveți încă o aristocrație?
— Desigur, îmi răspunde grăbit, în orice societate triajul unei elite se face de la sine. Întotdeauna vor fi unii creați să comande și alții să asculte. Aristocrația noastră virginiană a furnizat Americii cei mai mari bărbați de stat.
În timpul mesei bătrânul american mă întrebă cu mult interes despre viața și vietățile din Delta Dunării. Cunoștea bine Delta lui Misisipi, unde dusese, spunea el, un trai de martir din cauza țânțarilor, povesti apoi peripețiile vânătorilor făcută în regiunea mlăștinoasă a Deltei, împotriva crocodililor și a șerpilor cu clopoței.
Și pentru că văzuse interesul meu pentru navigația pe Misisipi, după masă, mă luă de braț și mă conduse în fața unei hărți țintuite pe unul din pereții salonului din provă.
— Iată, îmi arătă el, cum dintr‑o singură aruncătură de ochi poți înțelege rolul marelui fluviu pe care Indienii, în pomposul lor limbaj, l‑au numit: „Părintele apelor”.
Privește ce formă regulată are America. Pare că după o ordine metodică natura a separat pământurile și apele, munții și văile. Un plan geometric, măreț și simplu. Un imens triunghi de la Nord la Sud. Pe latura de sus marile lacuri, pe latura Pacificului lanțul munților Stâncoși, pe latura Atlanticului lanțul munților Alleghani. Depresiunea mediană, acest vast teritoriu îi tăiat în două de Misisipi pe toată lungimea de șase mii de kilometri. În el se varsă cincizeci și șapte de râuri navigabile care, coborând din munți, udă de o parte și de alta, fertilizând toată această regiune de o nesecată bogăție naturală.
Nici o apă de pe glob nu formează o arteră de comunicație mai interesantă ca Misisipi. Bazinul misisipian a fost ocupat de triburile indigene dar n‑a fost niciodată posedat. Căci numai prin agricultură omul se leagă de sol. Primii locuitori au rămas tot la vânat, fără să se ridice la treapta păstoriei și agriculturii. Pământul acesta este cea mai măreață locuință pregătită omului de natură.
Cu drept cuvânt se zice că această imensă vale, găsită goală, a servit ca leagăn marii națiuni americane.
*
După amiază înăuntru e o căldură înăbușitoare. Ieșim afară pe punte. Adie o briză ușoară. Stăm la umbră sub o tendă de pânză groasă, pe care un marinar negru o udă din când în când. Bătrânul american își prepară singur ceaiul, făcându‑mi o întreagă teorie asupra raportului dintre căldura internă și cea externă pentru a demonstra că bând ceai clocotit te răcorești. Eu mă mulțumesc cu siropuri și apă la gheață. Un remorcher puternic ne ajunse din urmă. Avea aceiași direcție și câtva timp ne‑am ținut pe aceiași linie. Vaporul nostru, deși mărise presiunea la căldare, rămânea în urmă. Remorcherul avea vădit viteză mai mare. Când s‑a convins de asta, căpitanul nostru a renunțat să mai încerce o întrecere. Cuminte, el și‑a căutat de drum.
Bătrânul, care se sculase de pe scaunul său legănător, pe când urmărea cu binoclul în zare mersul remorcherului, îmi spuse cu un fel de regret:
— Mai înainte, pe Misisipi, era imposibil să meargă două vapoare în aceiași direcție fără să se ia la întrecere de viteză.
O! erau lupte interesante care durau zile întregi. Se făceau pariuri pe sume fabuloase. Căpitanii, echipajele și călătorii se pasionau până la exaltare. Câte căldări nu explodau aruncând vasele în aer, câte victime omenești nu făceau aceste curse nebune..
Erau căpitani încăpățânați și furioși care, văzând că pierd cursa, ajungeau să tragă focuri de revolver în piloți, sau să abordeze vasul rival pentru a‑l da la fund.
Îmi aduc aminte că am luat parte în tinerețe la o asemenea cursă de vapoare. Plecam din Noul Orleans. Pe toate zidurile erau afișe enorme care anunțau primul voiaj a două vapoare noi care urmau să‑și încerce viteza. Călătorilor li se punea în vedere că drumul se face pe risc propriu, vapoarele nu răspund pentru accidentele care ar putea surveni în cale.
Mă îmbarcasem pe vaporul Neptun. Mi se păruse că are forme mai fine și o provă foarte ascuțită. Toată lumea de pe bord pariase. Erau angajate sume mari. Toți călătorii, bărbați și femei, luam parte cu îndârjire la luptă. Nimeni nu se gândea la pericol. Ațâțam marinarii și fochiștii promițându‑le mari recompense ca să ridice presiunea căldărilor la maximum. Eram hotărâți să învingem sau să zburăm în aer.
Cele două vapoare, Neptun și Saturn, erau de același tip, mașinile de puteri egale. Câtva timp ambele au mers cu aceeași viteză. Stațiile telegrafice de pe malurile fluviului comunicau în toate direcțiile trecerea celor două vapoare. După sforțări cumplite vaporul nostru izbuti să ia înaintea rivalului său, dar flăcările începură să iasă pe gurile coșurilor înroșite.
Tocmai când entuziasmul era la culme apăru în vedere Louisville – unde se hotăra cursa – se ridică atunci din fundul vasului în agitația de pe punte, șeful mecanic, cu părul vâlvoi, negru ca un coșar, aiurit, strigând cu gesturi desperate:
— Depozitul de cărbuni e pe fund, trebuie încetată lupta din lipsă de combustibil.
— Niciodată! urlă căpitanul furios, toate lucrurile de lemn de pe bord să se arunce în foc. Să nu scadă presiunea la căldare nici cu un grad că vă bag în foc pe toți mecanicii și fochiștii. Mențin eu presiunea până la sfârșit arzând carne de om.
După câteva clipe se auzi bocănitul topoarelor și vandalismul începu: mobilierul din saloane, mese, scaune, bănci, lăzi, parchete, fură sfărâmate și cărate cu repeziciune la căldare.
Un fermier avu o idee minunată oferind pentru ardere în loc de cărbuni întreaga cantitate de grâu pe care o transporta în fundul vasului.
O doamnă, care lua parte cu înverșunare la luptă, puse la dispoziție o garnitură completă de mobile împachetată în lăzi. Navigam arzând la căldare grâu și lemn.
În strigăte, urale și aplauze nebune, Neptun acostează întâiul la pontonul din Louisville.
Saturn ajunse după șase minute.
Neptun era într‑un hal de plâns, pe jumătate distrus, dar… câștigase gloria învingătorului.
— Asta e în firea americanului, sfârși bătrânul povestirea – go, and run your risk – mergi și încearcă‑ți norocul.