O dimineață rece, umedă… Soarele nu izbutește sa destrame pânzele de ceață ce acoperă goliciunea măreață a stâncilor printre care trebuie să ne strecurăm. Cei șase cai trag din greu la deal pe drumul tăiat în piatră. Intrăm într;un defileu sălbatic. Două rânduri de stânci drepte, ca niște ziduri de cetate, acoperite cu un fel de mușchi fin, mătăsos, cu tonuri aurii, care strălucește în razele soarelui – par acoperite cu un strat de poleială.
„Golden Gate!” – poarta de aur – mormăie printre dinți vezeteul nostru, care șichează cu poftă, sugând o bucată de tutun negru, fiert în miere.
La capătul defileului se deschide largă panorama marelui platou. Înainte de a începe coborârea muntelui, cuprindem cu vederea oceanul verde, ondulat, al pădurilor virgine, întins de la baza amfiteatrului gigantic al munților până la orizont, unde scânteiază în zare oglinda lacului castorilor.
Pe drumul neted, săpat în stâncă, roțile au un huruit răsunător și o pulbere de cristal se ridică de sub copitele cailor care merg tot mai încet, alunecând la fiecare pas. Trăsura se oprește. Ne coborâm toți. Mister Pek, râzând cu poftă de nedumerirea noastră, lovește cu bastonul în pământ.
— Trebuie să știți, domnilor, că mergeți pe un drum de sticlă.
Am ajuns la Obsidian Cliff. Muntele acesta e tot de sticlă naturală, formată prin răcirea bruscă a lavei unui vulcan, astăzi stins.
Ne aplecăm fiecare și pipăim, uimiți: Sticlă opacă, neagră,, cu muchii tăioase. Ca să se croiască drum pe aici, s‑au făcut focuri ce înfierbântau sticla, peste care se turna apă rece: pereții plesneau desprinzându‑se în blocuri. Din roca asta vulcanică Indienii își făceau unelte și arme de vânătoare.
O bucată bună de drum mergem pe jos. Oamenii, caii și trăsura, se văd mișcându‑se, reflectați în peretele de sticlă al stâncii,, ca într‑o oglindă fermecată.
După trei ceasuri de drum, prin întunericul pădurilor de pini, din coaja cărora picură lacrimi de rășină, răspândind o aromă amețitoare – ieșim la lumină într‑o regiune mlăștinoasă de‑o sălbatică măreție. În razele soarelui arzător de amiază, printre săbii de papură și evantaie de ferigă, sclipesc ochiuri mici de apă ca rețeaua platoșelor de oțel.
Drumul urmează șerpuind cotiturile unui canal natural care leagă două lacuri. Lăsăm caii să răsufle la umbra unui buchet de plute argintii. Pe jos, cu băgare de seamă, înaintăm pe frontiera republicii liniștite a castorilor. Întâlnim pe mal trunchiuri de arbori retezați de la rădăcină de fierăstraiele ascuțite ale dinților de castor. Pe pământul umed, moale, călcăm încet, apropiindu‑ne pe furiș, fără să fim simțiți de harnicii muncitori lacuștri, care lucrau la diguri.
La o cotitură, Mister Pek ne oprește, șoptindu‑ne:
— De aici se poate vedea bine… Iată cum niște lighioane mărunte, numai prin munca lor singură, izbutesc să schimbe aspectul naturii.
Desigur că odinioară, pe aici a fost pădure deasă. Și toată rețeaua asta de canale și iezături e opera coloniei de castori, care‑s lăsați să viețuiască în tihnă pe domeniile lor.
Un dig lung de vreo șaptezeci de metri, care taie în curmeziș canalul, silește apa să se mențină la același nivel constant, făcând‑o să se scurgă numai pe lângă unul din maluri. Mai departe, un al doilea dig mai mic călăuzește apa făcând‑o să inunde un teren jos. Un canal artificial e tăiat până aproape de un rând de arbori tineri.
Din locul unde stăm pitiți, spionând prin perdeaua de papură, zărim departe niște puncte negre mișcându‑se pe mal și în apă de‑a lungul digului. Cu toate că umblăm foarte încet, suntem descoperiți. Auzim un fel de șuierături și, ca la un semnal de alarmă, toți pașnicii locuitori ai coloniei, vestiți de primejdia care le amenința patria, se retrag înspăimântați în fundul apartamentelor din subsolul locuințelor lacustre.
Pășim de pe mal pe digul solid, care rezistă la orice greutate. S‑ar putea merge și călare ca pe‑o șoseluță bătută și netedă. Observăm cu atenție minunea aceasta de construcție hidraulică: Trunchiuri de arbori înțepeniți bine într‑un val de pământ bătut și întărit cu pietre îngropate la linie.
Americanul ne explică în ce chip lucrează castorii digurile lor, care se pot compara cu cele mai reușite lucrări executate de cei mai savanți ingineri hidraulici. În locul instrumentelor moderne de lucru – elevatoare, cricuri, sonete – castorii au dinții, labele și cozile lor late și tari ca ciocanele.
Un Neamț colosal, inginer din portul Hamburg, își potrivește grav ochelarii și, cu o mică ruletă de buzunar, începe să‑și facă în liniște măsurătorile digului. Înseamnă dimensiunile într‑un carnet și se pierde în calcule tehnice cu radicale și formule complicate de matematici superioare. O Englezoaică uscată, sărind ca o capră de pe dig pe malul opus, se așează pe un trunchi de copac tăiat și începe a desena pe o carte, făcând schița întregii regiuni de diguri și canale. Un bătrân inginer italian se apleacă, pipăie examinând cu de‑amănuntul pereții digului, își face cruce și exclamă cu admirație :
— Credeți‑mă, opera acestor mici lighioane mă minunează mai mult decât turnul de la Pisa și decât San Marco din Veneția.
Trecem de cealaltă parte, oprindu‑ne în fața locuințelor lacustre. Pe mal, în marginea unei pădurici, e tăiată o cale în pantă dulce spre apă. O galerie în boltă duce la niște colibe mici, ca niște movilite lucrate în lemn și pământ bătut. Ne aplecăm să putem observa compartimentele regulate, ca niște cabine împărțite în etaje – camerele familiilor grupate într‑o colonie. Dar unde sunt locuitorii? ne întrebăm nedumeriți. Americanul face haz și ne lămurește că cetățenii au fugit și ne pândesc de la distanță. Locuințele lacustre au două căi de retragere: un tunel lung, săpat pe sub mal, duce departe în pădure, iar o altă ieșire dă în fundul apei. Tocmai spre celălalt mal vedem apa tulburată la suprafață: câteva căpșoare negre apar și dispar repede, bălăcindu‑se în forfotul apei.
*
Plecăm. În trăsură, pe drumul croit printr‑o luncă de plopi albi, se încinge o discuție savantă pornită din glumă, pe când făceam haz pe socoteala inginerilor.
— La ce politehnică or fi învățat castorii hidraulica? Cunosc oare calculul integral și rezistența materialelor?
Bătrânul italian, care se minuna într‑una, adaogă clătinând din cap :
— Ce instinct admirabil are acest mic animal!… E o enigmă pentru orice om de știință.
— De ce instinct și nu inteligență? îl întrerupe un profesor belgian, care șezuse tăcut tot timpul cu ochii pe‑o carte.
— Pentru că numai omul are inteligență, animalele n‑au decât instincte.
— Dar care‑i bariera ce desparte inteligența de instinct? De ce animalele n‑ar avea ca și omul: inteligență și instincte?
— Pentru că numai omul observă și meditează, adaugă altul. Belgianul zâmbi ironic. Apoi răspunse, vorbind din ce în ce mai aprins:
— Când castorii retează arborii de pe maluri așa ca să cadă întotdeauna pe apă, și nu spre uscat, pentru a‑i putea duce mai ușor la digurile în construcție, nu‑i asta oare o dovadă sigură că ei observă? Nu‑i un act de inteligență? Când ei sapă canale anume până aproape de arborii pe care trebuie să‑i taie și să‑i transporte, până unde au nevoie – nu‑i asta o dovadă de inteligență? Nu înseamnă asta că ei cunosc raportul dintre mijloc și scop? Nu e o dovadă de raționament? Arătați‑mi unde încetează instinctul și unde începe inteligența… Nu, domnilor, instinctul și inteligența nu funcționează separat. E ridicolă vanitatea astă a omului, să se socotească de o altă esență, aparte, mai nobilă, mai aproape de divinitate, decât celelalte animale, mari și mici, în tovărășia cărora viețuiește, hrănindu‑se din scoarța aceleași planete.