În vastele ateliere Westinghouse Electrical, în cercul unui dinam colosal, un‑inginer mărunțel, suit pe‑o bobină, ne da explicații într‑o curată franțuzească.
Vioi, cu părul negru buclat, cu ochii negri surâzători, simpaticul inginer îmi fu vecin de masă la gustarea dată de direcția fabricii.
— Ați făcut studii în Franța?
— Nu, răspunse zâmbind, eu sunt belgian din Gand. De câțiva ani sunt pe aci. Nici nu m‑am americanizat complet.
— Sunt mulți ingineri veniți din Europa?
— Cea mai mare parte dintre specialiști sunt străini. Știți că Americanii sunt oameni practici. Când trebuie să facă o fabrica, vin în Europa, cercetează marile centre industriale, cumpără de‑a gata mașinile și aleg specialiștii necesari. Fabrica, imitată întocmai, e făcută de zece ori mai mare. Dacă era utilată pentru o mie de lucrători, ei o fac pentru zece mii. Capitaluri și materii prime au din belșug. Ei nu rezolvă marile probleme științifice, nu inventează, dar aplică, perfecționează și asimilează foarte repede. Pândesc examenele facultăților din Europa și dau o goană teribilă ca să pună mâna pe cei mai buni profesori, savanți și conducători tehnici pentru școlile lor superioare. Cu toată naivitatea și orgoliul ce întâlnești la fiecare pas, trebuie să recunoști cu admirație că un alt spirit stăpânește acest vast câmp de lucru al lumii nouă.
Inginerul Jean Lorand, stabilit de opt ani în America, venit ca profesor de desen industrial la școala tehnica a lui Carnegie, deși nu era complet americanizat, cunoștea foarte bine toate secretele marilor întreprinderi americane. Însoțit de el, am vizitat așezămintele de cultură întemeiate de Carnegie, cu milioane de dolari aruncate cu dărnicie și folos.
O serie de edificii monumentale în stilul renașterii italiene, ocupă un cartier întreg din oraș: muzeu, săli de muzică, de pictură, de sculptură, bibliotecă, școli tehnice; toate întreținute prin rente anuale asigurate de către generosul Rege al oțelului căruia i se spune cu admirație și simpatie: micul patron.
Intrarea liberă peste tot. Pe poarta principală este scris cu litere mari: „Free to the People”.
Secția istorică a muzeului e ridicolă în comparație cu vechile muzee europene. Un început numai de religie a trecutului, fragmente de amintiri istorice, fără însemnătate, ținute cu sfințenie în vitrine bogat lucrate, de‑a lungul porților de marmură verde și roșie. Peste tot o risipă de bronz și aur.
Prețioase colecții de istorie naturală, numeroase fosile și celebrul diplodocus. Scheletul giganticei dihănii ocupă o sală specială.
Biblioteca foarte bogată, cu o organizare practică, americană, în mijlocul unei vaste și luminoase săli, un birou cu ingenioase instalații mecanice, tuburi pneumatice și butoane electrice. Elevatoare, vagonete pe șine transportă cărțile automatic. Admirabile săli de citire pentru femei, copii și orbi – după metoda Braille.
Vizităm cu de‑amănuntul marele institut tehnic, în care învață câteva mii de tineri. Săli spațioase, laboratoare, ateliere, mașini, proiecții luminoase. Ai mai mult impresia că ești într‑o fabrică decât într‑o școală. Aceeași metodă pentru toate ramurile de învățământ: cursurile teoretice însoțite de aplicații practice. În unele ateliere am văzut studenții lucrând manual fierul și lemnul, la banc, la strung și la menghină, ca simpli lucrători.
— Școala americană, ne spune inginerul, e o imensă uzină. Se învață mai puțină carte, dar se face mai multă practică. La noi se îmbină mai bine teoria cu practica. E un învățământ mai realist. Sistemul european pentru noi e prea rigid. Nu avem acele bariere de examene, diplome și titluri. Care are stofă de conducător răzbește aci la sigur. Nici Morgan, nici Carnegie nu sunt universitari.
În sala luminoasă de desen industrial, unde zbârnâie vreo zece ventilatoare electrice, o sută de băieți în cămăși, cu brațele goale, cu mânecile suflecate, lucrează aplecați pe planșete. E o bogată expoziție de mușchi. Băieți voioși, zdraveni, cu obrajii rumeni, cu priviri senine și îndrăznețe. Nu vezi nicăieri figuri stoarse, priviri obosite de tineri cărturari premianți:
— Atmosfera și nivelul școlii americane, ne explică inginerul, sunt desigur mai scăzute decât în Europa. Aci nu se face știință pentru știință și artă pentru artă. Nu există nici măcar minister de instrucție, dar desigur că școala americană, practică și utilitară, dă o pregătire mai largă la un număr de oameni cu mult mai mare ca în Europa. Desigur aci găsești mai rar dorința nobilă a științei și mai pe toți setea de îmbogățire îi face să se instruiască. Dar ce încredere, ce entuziasm au acești elevi! Ei nu știu ce‑i șovăirea și timiditatea. În locul reflexiei și fineții, au îndrăzneala, inițiativa și vioiciunea.
În țările din Europa se privesc cu oarecare dispreț oamenii tehnici ridicați de jos, fără școli superioare. În America dimpotrivă sunt căutați și încurajați. Foarte multe invenții și perfecționări în mașinism sunt făcute de simpli lucrători. La fiecare fabrică există câte un registru de idei, în care orice umil lucrător are dreptul să‑și scrie părerea asupra mașinii la care lucrează zilnic. În unele fabrici sunt spirite inventive care nu fac altceva decât să experimenteze – bineînțeles că patronii se îmbogățesc și nu inventatorii.
Mai în toate țările din Europa rutina, tradiția și chiar ierarhia paralizează sforțările. Alt spirit stăpânește lumea nouă. Pe lângă multe cauze economice și sociale, poate activitatea, energia și atmosfera excitantă a Americii se datorează și aerului de aci sec și încărcat cu o cantitate de fluid electric într‑o producție cu mult mai mare decât în vechiul continent.