Am găsit aci un vechi prieten.
Doctorul Jak L… fost coleg de liceu la Iași. Am cutreierat cu el toate cartierele celui mai cosmopolit oraș din lume. Nici într‑un alt punct de pe glob nu se poate găsi un asemenea amestec de rase omenești. Cele mai diferite naționalități trăiesc aci împăcate între ele, în grupe compacte, împărțite pe cartiere în sânul aceluiași oraș. În cartierul „Little Italie”, Mica Italie, trăiesc mai mulți Italieni decât în Roma. Evreii sunt aproape două milioane numai în New York.
Prietenul meu m‑a dus la o bibliotecă populară în centrul evreiesc Forthside.
Croindu‑mi drum prin mulțimea săracă și zgomotoasă care forfotea în valuri, prin negustorimea ambulantă cu marfă ieftină, printre coșuri, tarabe și cărucioare cu zarzavaturi, haine vechi, murături, gulere, manșete, cărți, ciorapi, dantele și toate mărunțișurile – am avut un moment impresia că trec prin vestitul Târgul‑Cucului din Iași. La bibliotecă am rămas uimit de mulțimea cărților și a gazetelor românești găsite aci în inima acestui ghetto american.
— Au fost aduse, îmi explică doctorul, de pe când era bibliotecar un tânăr evreu‑român, care învățase la Universitatea din București.
Ce falsă e părerea așa de răspândită asupra solidarității Evreilor de pretutindenea, îmi spuse doctorul.
Nici o afinitate nu‑i între Evreul englez și Evreul român sau rus. În America nu există o mare colonie israelită, cum își închipuie mulți. Sunt o sumă de grupuri independente de Evrei, împărțiți pe naționalități, după diferitele țări de unde au venit. Mai mult chiar, Evreii români au organizații aparte pe județe: Ieșeni, Bucureșteni, Nemțeni, Gălățeni… Evreii din România au început să treacă oceanul pe la 1880; iar Românii ardeleni – mult mai târziu: pe la 1890. Fiind toți săteni ei veneau cu gândul să câștige ceva și să se înapoieze. Evreii, mai toți meseriași și mici negustori, veneau să‑și găsească o nouă patrie. Cu stăruința lor cunoscută, având toate drepturile cetățenești, mulți din ei – învățând la școlile americane – au ajuns azi la situații frumoase. Sunt câteva sute de medici, advocați, ingineri, afară de mulțimea celor din comerț. Unii au ajuns profesori de universitate, ziariști, scriitori și artiști cunoscuți. Chiar Americanii recunosc că Evreii au jucat un rol important în dezvoltarea marei republici.. Experiența făcută de America pe‑o așa de largă scară ar trebui să distrugă multe prejudecăți rămase încă împotriva Evreilor – bineînțeles pentru cei care vor să vadă și să audă.
E foarte interesant să vezi cum păstrează acești oameni obiceiurile și legăturile cu țara în care au trăit, și unde le‑au rămas acel ceva sufletesc, nedezlipit de peticul de pământ, pe care au văzut întâia oară lumina zilei.
Să mâncăm diseară la o cârciumă bucureșteană ai să vezi tipuri interesante.
*
În drum, trecând prin Broadway mă minunez din nou de tehnica ingenioasă, pusă în serviciul acelor gigantice reclame luminoase. Constelații fantastice sclipesc pe întinderi de zeci de kilometri. Stele, comete și bolizi de toate culorile. Reflectoare proiectează pe bolta cerului figuri, litere, râuri și cascade luminoase într‑un joc amețitor.
— Ce sume fabuloase trebuie să înghită aceste reclame!
— Americanii, îmi spune doctorul, au înțeles înaintea tuturor adevărul, pe care îl repetă azi toată lumea: că reclama e sufletul comerțului. Acum se vorbește și de crearea unei catedre de reclamă la facultatea specială de gazetărie.
A ajuns absolut necesar să se predea și acest curs. Marile întreprinderi industriale iau în serviciul lor, pentru reclamă și propagandă, oameni titrați, cu talent și cunoștințe artistice, cu studii serioase de psihologia maselor. Cel care vrea să valorifice un obiect, trebuie să fie în curent cu ultimele cercetări ale psihologiei; trebuie să știe cum să aplice legile atenției pentru a ațâța simțul curiozității. Spiritul inventiv american e în adevăr uimitor. Nu știu dacă ai auzit de reclama originală a unei case de încălțăminte din Filadelfia. În lungul trotuarelor erau înșirate niște tălpi mari de carton, pe care sta scris: „Unde duc pașii mei”. Și pașii duceau la un nou magazin de încălțăminte, care din ziua de inaugurare s‑a făcut celebru.
În fiecare zi se născocesc mijloace noi de reclamă pentru a impresiona și atrage atenția publicului.
*
Când am intrat în cârciuma-restaurat românesc, nu m‑am uitat la firmă. Numai după ce m‑am așezat la masă, am văzut scris cu litere mari pe un perete: „La Carmen Silva – Rabinovici”. Patronul, un om cărunt, simpatic, jovial, îmi spune că a ținut în tinerețe cantina din fața cazărmii Malmezon. Cunoștea mulți ofițeri din artilerie: unii pensionari, iar alții răposați de mult. Un taraf de lăutari: viorist, ghitarist și țambalagiu, veni să ne încânte cu arii vechi din romanticul repertoriu de mahala bucureșteană. Am mâncat fleică în piele la grătar, mititei pipărați pe fund de lemn și niște murături cumplite.
Patronul se aplecă șoptindu‑mi radios: „Garantez că murături așa speciale, puse de mâna mea proprie, n‑o să gustați în toată America. Scuzați, dar pot zice că nici chiar în Europa, nicăieri nu se află așa ceva. Numai singur la București, la unul Aizic Chioru în capătul Dudeștilor, poate să mai găsiți așa fel de murături înfundate, cum am învățat eu acolo să fac”.
Pe când stăteam la masă, intră grăbit un tânăr înalt, palid, cu părul creț cu niște ochi mari, negri, de oriental. Cu gesturi largi, aruncă repede câteva cuvinte spre masa noastră:
— Un succes monstru!…, un orator admirabil!…
Doctorul, surâzând ironic, privi spre grupul format în jurul tânărului care vorbea aprins, cu buzele arse, cu ochii scânteietori.
— E un băiat sosit de curând de la București, mă lămuri doctorul. Se întoarce de la o conferință socialistă, ținută de un mare orator venit de la Berlin.
— Socialismul, îl întrebai eu, face în adevăr progrese reale aci?
— Stă pe loc, îmi răspunse doctorul, e numai o iluzie, de care se încântă tinerii emigranți. Socialismul se împacă foarte greu cu americanismul. Aci cu drept cuvânt se poate zice că socialismul e o plantă exotică: nu poate încă prinde rădăcini în mediul american. Pare la prima vedere că‑i o anomalie, un paradox, ca tocmai aci, în țara clasică a capitalismului și a trusturilor, socialismul să nu prindă, deși de zeci de ani vegetează fără nici o vitalitate. Toate doctrinele socialiste din Europa, traversând Atlanticul, s‑au limitat numai la cercuri restrânse, printre emigranții proaspeți, mai cu seamă între Germani. Adevărații Americani se dezinteresează complet.
Se fac glume pe socoteala activității partidului socialist, care se reduce la golirea halbelor de bere și la discuția asupra lui Marx și a prostiei lucrătorilor americani. Cum fiecare țară are altfel de socialism, se poate zice că aci nu‑i încă un socialism american, ci numai unul german. Teoriile nu prind în țara asta, care merge așa de bine fără teorii. Americanul e liberal și individualist. Socialismul se lovește de caracterul și de moravurile democratice, care stau la baza acestei noi civilizații.
Aci nu există caste și nici nu‑s clase sociale stabilite. Proletarul nu caută să distrugă pe capitalist; speră să ajungă și el odată capitalist și adesea chiar ajunge. Marele Abraham Lincoln a fost în tinerețe argat la o fermă.
În America nu se formează acea fatală armată de rezervă industrială, pe care au cântat‑o Marx, Engels și Lassalle.
Lucrătorul american nici nu se consideră că face parte dintr‑o clasă inferioară. Are cu totul altă mentalitate. Nici nu poate concepe lupta de clase. El se consideră pe picior de egalitate cu patronul. Nu sunt aci stăpâni și slugi, ci numai egali, lucrând de acord într‑o asociație sau cooperație de câștig. Sentimentul egalității și al libertății individuale e așa de puternic, încât orice lucrător american păstrează întotdeauna aceiași mândrie de cetățean liber într‑o țară liberă.
*
Pe când stau de vorbă, în fața cafelelor, sosi tatăl doctorului. Un bătrân înalt, uscățiv, cu nasul mare, buze cărnoase și‑o barbă venerabilă, albă‑afumată. Îmi dădu mâna cu un tremur de emoție. Îi făcui loc la masă și comand și o cafea turcească.
„Subțire, fiartă bine” – adaogă bătrânul din obișnuință. Cu ochi mari, deschiși, mă fixă pătrunzător, tuși în sec de două ori și începu cu glas blajin, măsurat, cu o mare politețe și sfială.
— Scuzați, n‑o să vă supărați, dacă voi zice drept și cinstit ce am eu pe inimă?
— Mă rog, cu cea mai mare plăcere, îl îndemnai eu să vorbească.
— Când s‑a auzit pe la noi că a sosit un domn de la România, am gândit eu așa… că poate este iar unul, care a avut ceva un bucluc acolo… o lipsă la casierie… ceva, mă rog, o forță majoră, care l‑a mânat încoace… și ca să scape, omul a venit la America.
Nu‑mi puteam stăpâni râsul de bănuiala spusă cu atâta sinceritate.
Bătrânul se opri, își puse mâna tremurândă în dreptul inimii și, sfios, adaogă scuzându‑se:
— Nu vă supărați, mă rog, dar trebuie să știți că aici la noi se întâmplă uneori de cade așa deodată, câte un domn de la București, ori de la Iași… un casier, un ofițer, un director de la o bancă sau de la un minister. Poate n‑are nici o vină omul, poate l‑a ajuns o năpastă, ferească D‑zeu, o pacoste ceva… câte nu pățește omul pe drept sau pe nedrept chiar. Dar să știți de la mine că Americanii ăștia au un lucru bun: nu descoase niciodată omul. De unde ai venit, ce‑ai făcut, cum te‑a chemat, ce lege ai – nu te întreabă. Nici nu‑i privește asta și nici nu‑i frumos să scuturi așa omul, ca și când l‑ai căuta în buzunare. Ei nu plătesc pe ce a fost… te socotește numai pe ce ești, și vede repede câte parale faci.
Când m‑a lămurit feciorul meu cine anume a venit de la România, și când am auzit eu așa un nume, de‑odată mi‑a venit în minte băbaca matale, că eu l‑am cunoscut bine. Am fost zece ani maistru croitor la regimentul de dorobanți la Iași. Zic, nu se poate tocmai eu să nu merg să‑l văd. Și iacă momental am venit.
Așa o bucurie mare am eu de câte ori vine o știre ceva de pe la noi din țară.
— Mai aveți rude rămase acolo? întrebai eu.
— Rude? Ce nevoie să am numaidecât rude? Nu mai am acolo rude. Dar am eu așa o dorința mare să mai văd odată Iașul nostru. He! ce n‑aș da să mă întorc, numai să văd ce mai este pe‑acolo.
Și oftând prelung, întretăiat, bătrânul închise ochii, într‑un chin intim, cătând parcă ceva în adâncul tainic al mintii. Cu o tremurătură ușoară, ridică mâna, netezindu‑și apăsat fruntea. După câteva clipe, se liniști trecându‑și degetele lungi, uscate, prin barba‑i de argint, revărsată pe piept.
— Oricum, îi spusei eu, nu vă puteți plânge că n‑o duceți destul de bine aci. Se câștigă mult și nimeni nu vă supără. Ați găsit în sfârșit țara, care nu face nici o deosebire de neam și religie. Deplină libertate și drepturi egale.
— Ce‑i drept nu‑i păcat. Ce să spunem? E bine. Nici o supărare. Nici o deosebire între Creștin și Evreu. Dar eu tot zic așa că noi în America avem mare noroc că sunt Negrii aici… să vezi că dacă n‑ar fi ei la mijloc, tot pe noi ar cădea păcatul… sunt sigur că atunci tot noi am fi cei prigoniți. De câștig, slavă Domnului, o ducem destul de bine. Nu‑i vorba de asta. Pot zice că azi trăiesc ca un rentier. Dar ce folos? Poți fi Rotschild ori Rockfeler și tot poate să‑ți lipsească ceva. Una este averea și alta este bucuria de viață. Nu poți la vreme de bătrânețe să te înveți cu altă lume, cu altfel de trai. Aici la America e o lume nouă, care nu se deprind mai ușor aici. Ei se schimbă cu totul, pierd legea, uită trecutul, nu mai simt și nu mai gândesc ca noi, cei care am trăit o viață în România. Vezi mata, Evreul, față de celelalte neamuri, se închide ca un culbec în casa lui. Și aici la America este așa ceva care n‑a mai fost. E greu de spus cum și ce fel, dar eu pot zice totul numai cu două vorbe : „altă lume, alt fason”.
Am rămas la masă numai cu bătrânul. Doctorul a plecat grăbit, chemat la un bolnav. După ce își trase ușor scaunul mai aproape de mine, bătrânul începu în șoaptă, discret, cu teama parcă de a fi auzit de cineva :
— Crezi că lui ficioru‑meu, doctorul, îi place tare să stea aici? Eu știu că și el oftează de multe ori. Ia fă‑te și întreabă în patru ochi pe fiecare? Să vezi ce are să‑ți spună. Garantează‑le un câștig numai de zece la sută din ce au aici și mâne pleacă la fugă mai toți înapoi în țară. Ai să întrebi de ce? Eu știu parcă de ce? De ce‑i place viermelui să trăiască la rădăcina hreanului? Din locul acela unde ai trăit ca mic copil, între ai tăi, care mulți poate nu mai sunt astăzi, rămâne așa ceva ca o drojdie veche pe fundul inimii și… oftezi mereu, cu gândul tot la ce‑a rămas acolo în urmă, departe…
Iacă eu nu pot ca să nu viu în fiecare zi aici. Beau o cafe turcească și mai văd un om de ai noștri, ca să‑mi aduc aminte de alte timpuri Uneori noaptea, când nu mă prinde somnul, mă crezi matale, parcă visez cu ochii deschiși. Văd așa pe rând toate ulițele și casele din Iași. Dar știi cum le văd? Parcă sunt chiar acolo și mă plimb singur. De pe dealul Copoului se vede așa frumos șesul verde și apa Bahluiului până departe la podul de fier… dar Vineri seara când s‑aprind luminile la toate ferestrele… știi cum se văd căsuțele acele pe coasta de la Tătărași…
Și bătrânul transfigurat, cu ochii în vag, umezi, lucioși, cu nările dilatate, vorbea mereu cu ton schimbat, vibrând, copleșit parcă de imagini redate c‑un fel de amară duioșie.
Târziu, când am ieșit în stradă, tumultul, larma vieții de noapte nu se potolise încă. Ne‑am despărțit, strângându‑i mâna slabă, osoasă. O clipă a rămas în loc, schițând un surâs silit, plin de amărăciune. Tonul, tremurătura acelei mâni uscate mă tulburase.
Am întors capul să‑l caut prin mulțime, dar nu l‑am mai putut vedea. Șuvoiul omenesc luase în forfotul lui zgomotos, târându‑l înainte, și pe acel suflet stingher, nostalgic, întârziat ca o rămășiță din altă lume – rătăcitoare umbră în haosul lumii noi.
Și multa vreme mi‑au răsunat în minte vorbele simple și pline de înțeles ale bătrânului fost maistru croitor:
Altă lume, alt fason.