Se lumina de ziuă când „Robert Fulton” se dezlipi forfotind sub presiunea aburului, de lângă pontonul debarcaderului „Hudson River Line”.
Vaporul acesta cu patru punți și trei coșuri, e unul din acele tipuri de vase uriașe, de o formă ciudată, care nu se pot vedea decât pe luciul fluviilor și lacurilor americane.
Împotriva curentului urcăm fluviul cu repeziciune, lăsând în urma noastră New York‑ul, înăbușit de fum, pierdut în haos, înecat în ceața care apasă veșnic pe umerii orașului gigantic. Din depărtare nu se zăresc decât vârfuri sclipitoare de zgârie‑nori, singurele care mai pot străpunge pânza de neguri joase ce învăluie orizontul.
Fluviul Hudson cu malurile lui înalte, stâncoase, nelucrate și abrupte, pe care mai trăiesc unele bătrâne păduri de altă‑dată, se aseamănă mult cu Dunărea noastră la Porțile de fier, deși Americanilor le place să‑l numească: Hudson Rinul american.
Întâlnim câteva remorchere mici trăgând convoiuri lungi de șlepuri încărcate cu grâne sau cărbuni.
După ce trecem de‑a lungul malului Palisadelor, un perete de coloane stâncoase în cremene vânătă și roșă, vaporul, scăpat de marele curent, mărindu‑și din ce în ce viteza, alunecă pe întinderea de apă revărsată ca un lac.
Mai în sus albia se strânge între malurile înalte și păduroase.
Vaporul se oprește greoi în cotitura scurtă a fluviului. Acostăm la debarcaderul pe care scrie: West Point.
Ne coborâm grămadă pe mal și ne rânduim în cele zece brecuri militare care ne așteaptă în fața pontonului. Mă așez între un inginer belgian și un locotenent din marina italiană.
Urcăm în pasul trăgănat al cailor, pe‑o șosea tăiată în coasta dealurilor acoperite de castani stufoși.
Sus ne oprim în fața școlii, pe piața de paradă.
În capul scării ne așteaptă directorul și ofițerii profesori.
Suntem conduși în sala de onoare – „Memorial Hall”, sala gloriilor și trofeelor. În țara asta nouă, în tânăra republică de negustori, te minunează îndrumarea patriotică, cultul unui trecut așa de puțin îndepărtat și a unei istorii naționale așa de scurte.
Copiii din școlile primare, la intrarea și ieșirea din clase, sunt datori a saluta drapelul american, care fâlfâie în fiecare zi deasupra școlii.
În „Memorial Hall” sunt păstrate steagurile și tunurile, statuile eroilor, portretele marilor generali americani. Relicvele proaspete din războiul independenței sunt păzite cu sfințenie pe rând de către generațiile care se pregătesc în academia militară.
Mă uit cu atenție la portretele generalilor americani. Tipurile aceste de militari făcuți, și nu de meserie, cu pălăriile lor garibaldine plecate pe o ureche, strânși în tunicile lor de împrumut, generali numai la alegere și nu la vechime după anuar, te urmăresc parcă în cadrele lor aurite cu niște ochi ageri, vioi, plini de îndrăzneală și neclintiți în voința și hotărârea lor.
Un căpitan din artileria americană ne conduce prin toate sălile de clasă, laboratoarele și sălile de gimnastică; ne dă lămuriri asupra organizației acestei școli în care republica își fasonează după sistemul ei uneltele de meserie pe care se sprijină alcătuirea apărării naționale.
West Point, căruia i se zice Gibraltarul Hudsonului, e un punct strategic însemnat: fortificația lui stăpânește navigația pe fluviu. Marele Washington a ales anume acest loc pentru întemeierea unei academii militare.
Sunt vreo patru sute de elevi, între 17 și 22 ani. Nu se dă nici un concurs de intrare. Fiecare deputat are drept să bage în școală câte un elev din circumscripția lui electorală. Președintele Republicii are drept la zece locuitori.
Întreb dacă sunt toți bursieri sau se primesc și elevi cu plată. Căpitanul îmi răspunde zâmbind: „elevii nu plătesc nimic, dimpotrivă statul plătește pe lângă toată întreținerea și câte‑o leafă de 500 dolari pe an fiecărui elev”.
Ce impresie plăcută îți face școala aceasta, departe de haosul marilor orașe, așezată sus, pe‑o coastă verde, singuratică, în mijlocul unei naturi bogate, unde respiri în plin libertate și aerul curat de apă și pădure. Încotro îți arunci privirea nu întâlnești decât aceiași tinerețe sănătoasă și oțelită, figuri fragede, voioase, priviri agere, îndrăznețe, trupuri zvelte, umeri lați, piepturi bombate, brațe de luptători cu mușchi de criță.
— Metoda noastră e simplă, ne spune cu modestie căpitanul american. Gimnastica fizică o combinăm cu gimnastica morală. Pe cât putem, înlocuim ideile abstracte prin simțul practic și ne încordăm puterile de a cunoaște realitatea, de a o mânui și de a o stăpâni. Deși pe mulți ne atrage educația franceză și germană, ne ferim însă de a le copia. Nu se potrivesc cu firea și mediul nostru.
Căutăm să producem just marfa de care democrația noastră are nevoie. Toți nu pot să ajungă savanți, dar trebuie să iasă toți de aici oameni întregi, hotărâți și viguroși. Specializarea și selecțiunea vine mai pe urmă. Aci lucrăm să formăm caractere, trupuri și suflete sănătoase, pregătite pentru o viață de luptă.
Ceia ce numiți dv. viața de cazarmă cu disciplina ei mecanică, uniformă și rigidă, noi avem foarte puțină.
Trei luni pe an elevii nu dorm pe paturi în case, stau afară în corturi, ducând viața grea de campanie. Cursurile teoretice se fac numai iarna în grupe de câte zece elevi în fiecare sală sub conducerea unui ofițer profesor instructor.
Pe cât putem, facem o educație mai mult individuală decât colectivă.
Doctorii nu pot lecui bolnavii tratându‑i în bloc; trebuie să‑i caute pe fiecare separat, adaugă căpitanul surâzând mulțumit. Pedepsele sunt foarte rare. Cele mai grave greșeli sunt minciuna și beția. Duminica repaosul e obligator. Toți elevii trebuie să ia parte la serviciul religios, afară de cei care declară în scris că sunt liberi cugetători.
Ieșim în curtea școlii. În fund pe un covor verde de iarbă tunsă se încinsese o luptă înverșunată de fotbal. Trecem pe lângă statuia lui Kosciusko, marele erou polonez care a iubit mult locurile aceste unde se retrăsese la bătrânețe.
Pe aleile curate, cu nisip roșu, umed, sub umbra bolților de verdeață întâlnim grupe de elevi în uniformele lor bogate, în tunici‑fracuri albastre cu nasturi auriți, cu pantaloni albi călcați pe dungă. Tinerii aceștia eleganți, curtezani, se plimbă însoțind domnișoare grațioase în costume de culori deschise, în toalete de primăvară.
Locotenentul italian cu care mă aflam mai în urmă, îmi șopti trăgându‑mă de mânecă:
— Nu‑ți pare curios ce vezi?
Mă rog, ce‑i aci: școală militară sau pension de domnișoare? Ori la aceiași școală învață și băieții și fetele?
Cine or fi oare persoanele astea?
Intrăm în bibliotecă, o sală imensă cu o cupolă minunat lucrată.
Câțiva elevi stingheri stau aplecați pe pupitre cu cărțile dinainte. Mai multe perechi, elevi și domnișoare, stând pe aceiași bancă alături, citesc jurnale. Observ o blondă fragedă, o gingașă miss, subțirică și vioaie, șezând băiețește pe o masă, cu picioarele rezemate de speteaza unei bănci; în fața ei, în picioare, un elev o servește întorcând foile unei reviste ilustrate. Ieșim de aci și mai nedumeriți. În mintea fiecărui dintre noi se frământă aceiași întrebare la care ne ferim să cerem răspunsul cuvenit.
În sfârșit Italianul se hotărăște, dar o ia mai pe departe.
— Mă rog, la D‑voastră azi e sărbătoare? Căpitanul american răspunde scurt:
— Da!… e Joi. Duminica și Joia nu se învață; azi e flirt!…
— Cum adică?… se oprește Italianul întrebând surâzător.
— Da, domnilor, răspunde serios căpitanul american, la noi în programul analitic al școlii e prevăzut și acest curs. Vi se pare curios sistemul nostru de educație așa de natural?
Aceste domnișoare, pe care le vedeți aci, sunt din cele mai bune familii venite în vilegiatură.
După cum v‑am spus, la noi intră elevi din toate colțurile țării și din toate păturile sociale; ofițerimea nu reprezintă numai o anumită clasă. Pentru a fasona toate aceste deosebite elemente pentru același fel de a se prezintă în lume, am găsit că cel mai bun sistem este influența feminină. Statul a făcut aici în apropierea școlii hoteluri și vile, alcătuind o frumoasă localitate de vilegiatură. De două ori pe săptămână lumea ne vizitează școala, ia parte la seratele noastre, asistă la parade și uneori la exerciții.
— E frumos, dar – întreabă unul dintre noi – aceasta nu împiedică mersul școlii? Nu se întâmplă uneori ca să se stabilească legături prea strânse?
— E adevărat că multe prietenii care se leagă aci, mai târziu – când elevii ajung ofițeri – se transformă în căsnicii și… credeți‑mă, că sunt dintre cele mai fericite, căci tinerii au avut vreme să se cunoască îndestul de bine.
— După cum vedeți, aci avem aer curat și o poziție încântătoare. S‑o luăm pe aleea din dreapta să vă arăt ce priveliște splendidă se deschide deasupra fluviului.
În capătul aleii, pe o tăbliță prinsă în coaja argintie a unui bătrân mesteacăn, era scris cu litere mărunte:
„Flirtation Welk”
Pe această alee a flirtului, la fiecare pas, întâlnim plimbându‑se perechi vesele, surâzătoare. Ei ne salută scurt militărește cu mâna la cascheta purtată pe o ureche. Ele ne întâmpină c‑un morning grațios privindu‑ne drept în față.
Nici o umbră de sfială nu poți surprinde în ochii lor albaștri senini…
În drumul nostru, pe sub bolțile de tei în floare, simțim plutind parcă în aerul îmbălsămat farmecul tinereții pline de sănătate și voioșie. Câte o undă de vânt răcoritor, clătinând acoperișul de frunze deasupra capetelor blonde, răsfiră în aer, fluturând nebunatic, șuvițe de păr auriu ca spicul de grâu, sau roșu închis cum e arama. Pe malul abrupt, într‑un pavilion, lucrat cu îndrăzneală, deasupra unei râpi stâncoase, o pereche admiră priveliștea deschisă în valea Hudsonului.
El o ține de mijloc să nu cadă; ea, zglobie, în picioare pe parapetul balconului, se apleacă pe marginea prăpastiei ca să vadă până în fundul râpei; valurile frământate în spume scobesc piciorul stâncii goale, cenușii.
Ca să nu‑i tulburăm, ne oprim mai departe de pavilion, când ea își întoarse capul și ne privi cu ochii albaștri, umezi.
— Poftiți, poftiți!… de aci e o vedere splendidă… numai să vă țineți bine. E amețitor de frumos! Și râzând zgomotos se sprijini de umerii tânărului, pentru a coborî de pe parapet într‑o săritură ștrengărească.
Jos, la picioarele noastre, apa curgea lin, cu pete de‑o culoare bronzată. În adânc se oglindea tremurând stânca despicată și roasă de umezeală. În depărtare vederea îmbrățișa toată valea adâncă a fluviului, care‑și mlădia albia sclipind sub razele soarelui. În zare tremura o pată luminoasă. Era orașul Albany, pe Hudson în sus, unde trebuia să ajungem înainte de asfințitul soarelui.
— William, adu un binoclu, să poată vedea domnii mai bine!.
Și tânărul o luă la fugă pe alee, grăbit să ne servească.
— Am auzit că plecați, miss Elen? o întrebă căpitanul american.
— Eu? nu, mama se duce ca de obicei la Atlantic City ca să și înceapă băile de mare. Eu rămân până la terminarea cursurilor academiei militare.
— Și pe urmă?
— Mă duc și eu la mare.
— Singură?
Nu, mă însoțește William.
— Și pe urmă? continuă căpitanul cu întrebările ca să o necăjească.
— Pe urmă? pe urmă nu te mai privește pe d‑ta, domnule profesor și guvernor; William iese ofițer și rolul d‑tale de a‑l dădăci încetează.
Un râs zglobiu acoperi ultimele cuvinte, pentru a ascunde necazul cu care fuseseră spuse.
În capătul aleii, din frunziș se desprinse o formă.
Cu capul gol, zveltă, elegantă, pășea ușor, săltăreț ca o păsărică pe nisipul curat și umed.
Credeam iarăși că vreo blondă miss caută pe cineva prin aleea flirtului. Numai când ajunse aproape de pavilion văzurăm că ne‑am înșelat.
Urmară prezentările:
— Lady Moor, mama lui miss Ellen.
Statura și ținuta erau de o potrivă. Văzute de la spate nu puteai cunoaște care e mama și care e fata.
Aceiași figură, încadrată însă în bucle argintii, buzele mai subțiate și două dungi ușoare îi încrețeau în colțurile gurii obrazul încă fraged.
Căpitanul american îi lămuri rostul vizitei noastre și, ca să lege mai strâns o convorbire, adăugă surâzând :
— Domnii par foarte surprinși de sistemul de educație din școala noastră.
Atâta fu de ajuns ca Lady Moor să‑și desfășoare teoriile. A început prin pilde ajungând din ce în ce la sentințe care erau date fără apel sau replică, pronunțate cu un aer grav, hotărât, rigid.
— Grădinarul supraveghează plantele, față îndoială, însă le lasă să crească după legile naturii…
Precum avem nevoie numai de o singură religie, tot astfel trebuie să avem una și aceiași morală pentru bărbați și femei.
Educația ca să fie sănătoasă trebuie să aibă o bază naturală. O educație separată plasează elevul într‑o lume artificială compusă din semeni și nu‑l prepară decât teoretic la asociația viitoare. Numai coeducația, școala mixtă, cheamă la viața de familie. Școala separată are tendința de a dezvolta defectele particulare, la fiecare sex.
Zadarnic încercăm a face oarecare întâmpinări. Unul dintre noi, mai îndrăzneț, atinse chestiunea delicată a inconvenientelor ce pot avea loc prin apropierea sexelor la o vârstă de tranziție.
O privire încruntată și o încrețitură de sprâncene ne înfruntă tăindu‑ne curajul de a mai întrerupe și Lady Moor, stăpână pe cuvânt, continuă într‑un ton din ce în ce mai sacadat:
— Prejudecăți învechite într‑o lume îmbătrânită. Școala noastră, domnilor, nu‑și propune ca a Dumneavoastră să formeze numai oameni de‑o parte și femei de altă parte, ea tinde mai departe: trebuie să formeze și să dezvolte un tip comun de umanitate cât mai ridicat posibil. Ideal care nu poate fi atins decât când bărbații și femeile de acord își vor uni mâinile într‑o acțiune comună pentru perfecționarea rasei.
Dar glasul strident și asurzitor al sirenei vaporului, care ne chema făcând să clocotească văile, înăbuși ultimele cuvinte ale Lady Moor.
Pe când coboram pe drum, în spre debarcader, ofițerul italian – trăgând de mânecă pe inginerul belgian – îi șopti surâzând sceptic:
— Ei, la D‑voastră s‑ar putea încerca acest sistem de educație?
— O! desigur că nu, răspunse belgianul râzând cu poftă.
— La noi nici atâta.
Chestie de rasă, de moravuri…
— Chestie de temperament, adăugă Italianul ascunzându‑și un zâmbet șiret pe sub mustățile lui stufoase.
Ne îmbarcarăm din nou. Vaporul plin de lume se depărtă ușor de mal.
Din colțul meu, de pe punte, am rămas mult cu ochii în urmă spre West Point, care se îneca în zare cu pădurea‑i înverzită, cu stânca‑i cenușie, pe alocurea albită de fluturarea batistelor, ce semănau cu un stol de porumbei cu aripele întinse rotind deasupra apei.
Am rămas cu gândurile în urmă la vremea când îmi făceam osânda vârstei în școlile din țara mea. Parcă simțeam răceala mormântului din școlile-cazărmi, în care îngropasem cei mai frumoși ani din cursul unei vieți.
Și fără să‑mi dau seama, o aripă de tristețe mă atinse dintr‑o dată și mă simții rănit și despărțit cu totul de restul mulțimii zgomotoase, care în plină veselie se agita pe puntea vaporului în mers.
Oglinda trecutului neșters făcuse să vibreze o undă din regretul pierdutei tinereți… așa de netrăite.