Am făcut cunoștință cu un american simpatic și interesant. Înalt, uscat și nervos. Vorbea bine franțuzește. Director general la o mare companie de căi ferate din Pensilvania. În primele zile îl observasem stând lungit pe punte ore întregi, într‑o completă inerție, cu ochii pe jumătate închiși, fără să miște nici dintr‑un deget. Credeam că urmează vreun regim riguros medical. Când l‑am întrebat ce boală are, americanul începu să râdă ca un copil.
— Sufăr de oboseală. Eu lucrez foarte mult și am nevoie din când în când de câteva zile de repaus absolut, pe care cu greu îl pot găsi. Ori unde mă ascund, subalternii mei mă află și nu‑mi dau pace. După o lungă experiență, am ajuns la convingerea că singurul loc unde pot să mă refugiez și să mă odihnesc în pace e numai aci pe bordul unui transatlantic. Când mă simt obosit mă îmbarc și fac un voiaj până în Europa înapoindu‑mă cu prima cursă. Uneori nici nu debarc de loc. Stau tot timpul pe vapor. Viața asta de bord și aerul ozonat al Oceanului îmi fac foarte bine. Unde poți găsi un loc mai bun de repaus și refacere ca aici?
Treceam cu el prin sala de fumat admirând sculpturile în stejar masiv, când îl văzui ca se oprește în dreptul unui tablou, care acoperea panoul de la mijloc. O copie după un tablou celebru: scena în care Cristofor Columb expune planurile sale în față supremului consiliu format din călugării cei mai savanți ai timpului – despoticul tribunal catolic care‑și bătuse joc și de fanteziile lui Galileo. Pictorul a prins un moment interesant: Columb la mijloc, cu o hartă aruncată la picioare, ține un compas în mână și, cu o privire de halucinat, privește în vag. În jurul lui călugării râd bătându‑și joc de planurile expuse. Unii îl arată cu degetul ca pe‑un iluminat, alții discută nebunia încercării de a descoperi pământuri necunoscut în pustiul nestrăbătut al Oceanului.
— Iată – începu americanul apucându‑mă de braț – o lecție strașnică pentru omenire. Columb n‑a făcut o descoperire științifică, ci un mare act de voință, o întreprindere de energie și de curaj, învingând toate dificultățile ce i s‑au pus în cale.
El este cel întâi care a înfruntat groaza instinctivă, pe care omul o avea de spațiul oceanic – acel vid planetar, evitat ca și deșertul nisipos fără ape și oaze. E sigur că înaintea lui visaseră și alții că dincolo de orizontul oceanic sunt pământuri necunoscute. E probabil că, înaintea lui, vikingii din Norvegia și Danemarca, să fi atins coastele Groenlandei și Labradorului. Nici o urmă însă n‑a rămas din aceste întreprinderi efemere, fără valoare socială și etnică.
Dacă s‑a înșelat Columb plecând cu ideea preconcepută că trebuie să ajungă în Indii, sau că mergea să caute cele două insule: Antilia și Cypangu, despre care legendele timpului povesteau minuni, aceasta nu micșorează întru nimic meritul marelui Genovez, căci întreprinderea lui rămâne un mare act de voință.
*
Un pictor italian se instalase pe puntea de sus ca să schițeze câteva scene din viața de bord a emigranților. Mă apropii de el. Emigranții!… De câte ori în visurile fragedei vârste, în fantezia aprinsă de citirea cărților ilustrate pentru copii, nu urmărisem cu lacrimile în ochi, cu inima strânsă de emoție, peripețiile Emigranților din Brazilia. Atras magnetic spre necunoscut, de câte ori nu mă văzusem amestecat în gloata acelor dezmoșteniți, care plecau peste Ocean să‑și caute pâinea în țări îndepărtate.
Pentru întâia oară i‑am văzut de aproape într‑o seară umedă, pe o ceață deasă de Octombrie, la Rotterdam, în prima mea călătorie.
Întârziasem rătăcind singur prin sinistrul cartier al bordhaus‑urilor infecte din jurul portului. Tavernele de‑a lungul cheiului, cu firme scrise în șase limbi, gemeau de o lume zgomotoasă și cosmopolită. În seara aceia sosise un transatlantic al liniei „America-Holand” și a doua zi dimineața un alt vapor trebuia să plece pentru New-York. Silueta fantastică a colosului acostat la chei se desprindea din negura groasă care învăluia portul. Jos, în fața lui, abia se deslușea furnicarul omenesc agitându‑se în zgomotul cricurilor cu aburi care descărcau mărfurile aduse de departe. Pe lespezile de piatră, umede și negre de praful de cărbune, se scurgeau tărăgănat grupele de emigranți: oameni aiuriți și obosiți, suflând greoi, încovoiați sub greutatea sărăcăciosului bagaj pe care‑l cărau spre vapor; femei cu boccele în spinare strângând la sân copii mici, târând pe cei mai răsăriți care alunecau în mers agățați de poalele fustelor.
În tumultul și trepidația de pe cheiuri mi s‑a părut că aud o vorbă românească.
Tresar și mă întorc. În lumina difuză a unui bec, văd un bătrân uscat și îndoit. Părea că se jeluia cu un glas plângător către doi oameni mai tineri, care‑și scoteau din sân niște bani pe care‑i tot numărau cu grijă. Intru în vorbă. Erau Români din ținutul Făgărașului. Plecau în America chemați de rudele lor stabilite acolo de câțiva ani. Bătrânul sosit atunci cu vaporul, începu să‑mi înșire nenorocirea lui: Un băiat, plecat de trei ani acolo, i‑a trimis bani de drum. El și‑a întocmit toate actele de călătorie și când a ajuns la New York, taman la debarcare, doctorul care l‑a inspectat, l‑a respins că e prea slab și bătrân. Cică America n‑are ce face cu oameni nevolnici.
Câinoși și răi la inimă sunt oamenii pe‑acolo, domnule. Ci să fac? dacă n‑am avut noroc mă întorc iar la mine în sat, sfârși bătrânul resemnat, pe când își schimba, cu cei doi tineri, banii – dându‑le dolari și luând coroane.
*
Acum privesc în jos la furnicarul acesta omenesc, din care se ridică până la noi un zgomot neîntrerupt și confuz, format de atâtea limbi deosebite. După fizionomie și îmbrăcăminte mă încerc să ghicesc țara din care vine fiecare. Toți poartă câte o placardă de carton numerotată, prinsă la încheietoarea hainei. Bătrâni sunt prea puțini, mai toți oameni în floarea vârstei și femei tinere cu o droaie de copii în jurul lor. Nu dibuisem cu ochii nici un grup de Români.
Mă cobor pe puntea de jos. Americanul mă urmează.
Trec pe lângă un grup de Sași. Tăcuți și gravi, citesc cărți religioase pe care le împart pe bord la fiecare cursă propagandistele pentru răspândirea bibliei.
Dintr‑un grup de Slovaci o armonică își amestecă notele răgușite cu cele ascuțite ale unei mandoline, pe care o zgârie cu foc un Italian sentimental. Doi Greci aprinși se ceartă din cauza unei cutii de cremă de ghete.
Tocmai în capăt, lângă roșul aprins al șalurilor unor unguroaice îmbujorate, zăresc albul cămășilor cu altițe și negrul fotelor – discretul port al femeilor din părțile Sibiului. Sunt vreo zece familii de români din valea Oltului.
— Dar cum v‑ați hotărât, oameni buni, să plecați așa departe?
Un om mai în vârstă, care sta cu zăbunul aruncat pe un umăr, cu ochii pierduți pe luciul valurilor, tresări întorcându‑se brusc spre mine.
— He! iaca și un domn de la noi. Ne‑am hotărât să plecăm, că ne‑au chemat rudele de acolo care ne‑au trimis și bani de drum. Ce să facem? Că noi suntem de prin partea muntelui. Numai râpi și coclauri. N‑avem pământ de lucru.
— Ei, și aveți de gând să vă întoarceți, ori ați plecat pentru totdeauna?
— De, parcă știe omul ce‑l așteaptă; de la noi din Porcești au plecat mulți și s‑au întors cu bani. Cooperativa Porcișteană e una dintre cele mai bogate din ținutul Sibiului.
O femeie rumenă și zdravănă – tip de Silișteancă – cu picioarele goale pe puntea de lemn, stă rezemată de‑o balustradă cu un copil la sân. Dolofanul, pentru că scăpase sfârcul țâței, ne privea încruntat cu ochii lui negri ca două mure coapte, pe când își sugea supărat buzele. Un băiețaș mai mare dormea dus având drept căpătâi o căciulă mițoasă.
— Hei, ce știu copiii… dorm buștean, fără grijă… că dacă noi ne chinuim ca să ne căutăm norocul, e tot pentru ei… poate or trăi ei mai bine când or ajunge mari – spuse o femeie mai coaptă care clătea niște albituri într‑un lighean.
Pe când ne întorceam Americanul care observase cu atenție figurile și îmbrăcămintea – ca un geambaș la un târg de cai – îmi spuse cu toată convingerea :
— Sunt elemente foarte bune, le cunosc eu. Dar au defectul că se întorc mulți înapoi.
Îi răspund surâzând: „Noi am vrea să se întoarcă toți”.
Americanul mă apucă de braț și aplecându‑se îmi șopti: „La noi, emigranții care se întorc, sunt socotiți ca lași. Oameni care n‑au avut curajul să lupte până la capăt, să izbutească, să ajungă liberi și stăpâni. Slăbiciunea îi atrage înapoi în sclavia din care au venit. Ca și copiii aceștia pe care îi vedem pe puntea asta, au venit odată niște copii care se numeau Carnegie, Gould și Rochefeler.
Când să urcăm scara trecem pe lângă un grup de Evrei. După vechiul port – laibăre lungi, lustruite, căciuli cu fundul de catifea – se cunoșteau că sunt din Polonia sau Rusia. Americanul îi arătă cu un gest larg.
— Iată tipuri care întotdeauna mi‑au fost simpatice. După o tăcere, el urmă cu hotărâre:
— Da, acolo unde se văd apărând sunt sigur că se deschide un nou teren de lucru, de afaceri și de viață. Instinctul lor vital, finețea, energia și tenacitatea lor animează activitatea regiunii unde se așează. În tragica lor istorie, veșnic rătăcitori, au fost pretutindeni un admirabil element de progres.
Ne oprim în sala de fumat, la masa profesorului belgian care‑și bea liniștit vermutul. Americanul reluă convorbirea întreruptă.
— Noi avem încă nevoie de mână de lucru. Dar căutăm marfă omenească bună, de prima calitate.
— Cam greu, îl întrerup eu, să alegeți, când în fiecare an vapoarele varsă un milion de suflete pe țărmul american – elemente aduse din toate părțile lumii. Ce‑a mai rămas din rasa fondatoare, din tipul tradițional al Unchiului Sam? Cred că americanii de azi nu mai au nimic britanic, decât doar limba, și aceea încă foarte alterată.
Traficul ce se făcea altădată cu sclavii negri pe timpul vaselor cu pânze, se repetă azi cu emigranții albi pe care fi transportă vapoarele transatlantice. Numai grație acestei mărfi omenești s‑au dezvoltat marile companii de navigație. Belgianul care‑și golise paharul, intră în vorbă:
— Eu cred că ceea ce a fost Mediterana pentru lumea veche e Atlanticul pentru epoca noastră. Oceanul acesta a devenit Mediterana rasei albe. Migrațiile transatlantice, amestecul acesta de rase și popoare, toată circulația oceanică pe care o vedem, nu este decât repetarea pe o scară mult mai mare a vechii mișcări omenești din Mediterana. Și America de azi, oricât de vastă este, eu n‑o consider decât ca o Cartagenă sau vechiul Tyr. De când Oceanul, acest vid planetar, s‑a transformat dintr‑un obstacol într‑un câmp deschis, cu nesfârșite drumuri, prin migrațiile maritime mai lesne decât cele terestre, se modifică repartiția populației pe glob, căutând fatal o stabilire de echilibru după principiul vaselor comunicante.
Aluviunile acestea periodice aruncă milioane de oameni numai pe țărmurile noului continent. Toate exemplarele umanității se amestecă și fierb în cazanul acesta din care nu se știe ce va ieși odată.
— A ieșit, răspunse scurt Americanul, o varietate nouă a speciei umane. Primele colonizări spaniole n‑au fost durabile, căci erau compuse din aventurieri care căutau aur. Numai după ce au venit oameni care în loc de aur căutau pâine, s‑a putut fixa o populație care să întemeieze o societate și un stat. Primii care au prins rădăcini au fost puritanii englezi, proscrișii Europei; un grup selectat, oameni încercați, instruiți, hotărâți și tenace – elemente care‑și făcuse probele de încercare prin persecuțiile religioase pe care le suferiseră. Deși erau certați cu Regele Angliei și mai târziu s‑au revoltat scuturând jugul patriei mume, ei nu erau decât Englezi, căci obiceiurile, ideile și sufletele lor erau englezești.
— Așa e – îl întrerupse Belgianul – dar după primii coloniști englezi, francezi și olandezi, a început pe la 1850 exodul Germanilor, iar de vreo treizeci de ani se scurg fără încetare toate neamurile de oameni din Sudul și Răsăritul Europei: Italieni, Greci, Armeni, Unguri, Slavi, Români, fără să mai socotim imensa masă a Evreilor din Rusia și Polonia.
Din această invazie nu va ieși o Americă nouă, care va compromite civilizația sau va schimba caracterul propriu pe care‑l are? Căci Americanii nu se înmulțesc prin naștere ci numai prin emigrare. Rasa fondatoare a ajuns sterilă, condamnată să dispară complet. Chestiunea copiilor, asta‑i marea problemă care se pune în America.
— Dar nu ne vin copii gata făcuți din Europa? Îi adoptăm după voință, închizând și deschizând robinetul emigrărilor.
— Dar până când, izbucni Belgianul, o să vă dăm noi copii? Să‑și facă America copiii de care are nevoie.
Femeile americane nu vor să facă deloc copii. Zadarnic a strigat Roosvelt, de atâtea ori în public, femeilor americane, că teama de maternitate este o lașitate socotită ca refuzul soldatului de a intra în foc.
Americanele se încăpățânează ; fac de toate, numai copii nu. Cluburi, joc de cărți, joc de bursă, beau, fumează, fac scrimă, luptă de box… Se cred cele mai civilizate creaturi de pe glob și tipurile ideale de mâine, dar copii nu vor să facă în paradisul femeilor, care se cheamă America.
Până când o să vă tot facă alții copii? Faceți‑vă, domnilor, copii, nu mai contați pe alții… Și Belgianul, care golise al cincilea pahar de vermut, sfârși cu o anecdotă picantă, spusă în șoaptă, pe când îi licăreau fosforic ochii mici în fundul orbitelor:
Un cronicar al timpului scrie că la Versailles i se prezintă lui Ludovic al XV‑lea un marchiz de curând însurat cu o tânăra de o frumusețe răpitoare.
Regele a rămas profund impresionat, și deosebita atenție ce dăduse tinerei femei era vădită. Noul menaj începu să primească dese invitații regale. Marchizul care cunoștea eticheta dar și culisele curții regale, știind ce trebuie să‑l coste invitațiile primite, găsi prețul prea mare și se hotărî la o măsura eroică.
Dădu ordin să puie caii la trăsură. Își îmbarcă nevasta și porni întins la una din proprietățile familiei, în cel mai îndepărtat fund de provincie.
De‑acolo trimise o scrisoare la Paris ca răspuns la invitațiile regale: „Noi, Sire, aceștia care avem plăcerea de a trăi la țară, păstrăm și vechiul obicei din familia noastră ca să ne facem singuri copii…”