Din Filadelfia – unde se ținuse congresul internațional de navigație, străbătând marile lacuri – am debarcat în Chicago, după opt zile de drum pe apă, cu un vapor pus la dispoziția grupului nostru.
Zdrobit de oboseală, după atâtea recepții, banchete și discursuri, rămân o zi în casă.
Din marele hotel‑turn, de la fereastra camerei cu numărul 1444, din etajul al 18‑lea, pot cuprinde cu vederea o mare parte din oraș, până departe, spre lacul Michigan.
De sus, printre miriadele de acoperișuri care se suprapun, apar zvelte coșurile de fabrici, cu penaje plumburii de fum. Paratrăsnete înalte, ca o pădure de sulițe înfipte în zare, străpung norii deși care plutesc deasupra orașului nepotolit.
Casele zgârie‑nori, imense calupuri simetrice, găurite de mii de ferestre egale, turnate uniform în armătura rigidă a scheletelor de fier, apar în depărtare ca niște turnuri ridicate din cuburi de construcții, ca jucăriile unor copii de uriași.
Instinctiv mi se încleștează mâna pe fierul balustradei de câte ori mă aplec pe fereastră ca să privesc în stradă la furnicarul omenesc ce forfotește jos, ca în fundul unui canal adânc. Tramvaie automobile, camioane, trăsuri, oameni și animale, se scurg fără întrerupere, într‑un haotic, nesfârșit șiroi. Mulțimea neastâmpărată se vede mică, de la înălțime, redusă ca o masă de vii globule agitate, ce mișună în arterele acestui titanic organism, care vibrează de‑o violentă energie.
În atmosfera asta încărcată de electricitate, în mirosul de cărbuni, de petrol și de sulf, respiri cu anevoie. Zgomotul trenurilor de subt pământ, huruitul roților, ciocănit de fier și forfotit de aburi, fluiere, clopote, semnale, milioane de sunete care vin de sub pământ, de pe pământ, din ziduri, de pretutindeni, se ridică și se combină într‑un vuiet asurzitor, metalic, învăluindu‑te într‑o vibrație ritmică, chinuitoare. Și în zgomotul acesta, cumplit și confuz, ce se înalță și coboară ca mugetul mării bătute de furtună, răzbat uneori urlete groaznice de fiară rănită: sunt sirenele vapoarelor ce se încrucișează pe lacul Michigan.
Întreaga îngrămădire monstruoasă, acest Babilon modern, apare ochiului în forme bizare când e predominat de la o mare înălțime. De sus, o clipă, ai iluzia că privești din preajma unui crater, la o vastă regiune vulcanică, rămasă după o erupție. În acest cataclism, se văd răspândite până la depărtare blocuri uriașe, pe‑alocuri fumegânde; jos, la piciorul prăpastiei, în fundul vulcanului stins, prin crăpăturile adânci dintre pereții stâncilor abrupte, unde lumina abia răzbate, mișună miile de vietăți într‑o continuă și convulsivă agitare. Iar deasupra tuturora, pe cerul învăluit în nori de fum, plutește soarele palid și orb. Săgețile de aur se frâng neputincioase în pâcla cenușie, care apasă veșnic pe umerii orașului gigantic, înălțat pe locul numit de Indieni: Chicago – usturoi sălbatic – astăzi cu o poreclă mondială: cetatea negustorilor de porci.
— Splendidă vedere!
Surprins, întorc capul. Nu observasem intrarea celor doi tovarăși de călătorie. Unul înalt, uscat și ras, Artur Lay, inginer hidraulic în Filadelfia. Cu părul alb înainte de vreme, cu o privire ascuțită – tip de American – deși Italian de origine, puterea de absorbire a lumii noi îl americanizase complet. Altul, scurt și gras, cu o strașnică pereche de mustăți de bersalier, căpitanul Antonio Pascoli, un tip simpatic de meridional. Călătorise mult, locuise câțiva ani în Extremul Orient pe care‑l admira. Părăsind Marina, ocupase un post în diplomație, pe lângă legația italiană din Filadelfia. Îmi plăcea tovărășia acestor doi prieteni nedespărțiți și veșnic în dezacord. Două concepții diferite asupra lumii și a vieții. Se ciocneau la fiecare pas și totuși se simțeau atrași, ca doi poli de electricitate contrară.
— Am venit să aranjăm pentru mâni vizitarea marilor elevatoare de grâne. Știu că te interesează chestiunea asta. Uite, se văd colo spre lac.
În zarea fumurie, ieșind parcă din sânul apei, niște blocuri colosale, fără ochii ferestrelor, se desprind masive și oarbe, în linii drepte asemenea unor antice monumente egiptene.
— Ei, ce zici de vederea pe care o ai de aci? Și cu un gest larg Americanul îmi arată mândru imensul oraș care se desfășoară la picioarele noastre.
— Știi ce lungime are strada asta? Numai treizeci și cinci de kilometri. În Chicago se vorbesc patruzeci de limbi. Sunt douăzeci de religii și apar ziare în zece limbi… și când te gândești că nu sunt nici o sută de ani de când Pieile Roșii vânau și pescuiau prin pustietățile acestea mlăștinoase.
— E în adevăr fenomenală repeziciunea cu care a crescut orașul acesta. Cred, adaug eu, că în mare parte aceasta se datorează situației geografice…
— …Și elementelor care s‑au stabilit aci, se grăbește să adauge Americanul.
— Trebuie să știți că noi punem un fel de eroism în spiritul oricărei întreprinderi. Condițiile de viață pe pământul american au făurit un caracter național superior, un suflet deasupra nivelului comun al umanității. Aci s‑a creat ceea ce numim cultul muncii și poezia forței.
— Poezia forței!… mi se pare că nu‑i decât imnul cultului lui Mamon, întrerupse căpitanul Pascoli, tăind brusc avântul Americanului.
După ce se lungi într‑un balansoar, Artur Lay își ridică picioarele sus, pe speteaza scaunului din față – după obiceiul locului – își aprinse o țigară și zâmbind se hotărî, în poziție aproape orizontală, să asculte liniștit părerile Italianului.
— Eu unul declar că nu mă pot adapta aci. Nu pot să‑mi acordez pașii vieții în cadența galopului exaltat care mă împresoară. Nicăieri, o preocupare intelectuală. N‑am întâlnit doi Americani să vorbească între ei altceva decât afaceri: business, business. Mașinismul acesta exagerat are ceva sinistru și rece. Goana asta nebună după câștig, transformând mijlocul în scop, a viciat sufletele, distrugând tot ce poate înfrumuseța existența omenească. Atmosfera asta electrică, agitația teribilă, setea de bogăție care pune în mișcare toate resorturile energiei, e drept că a creat un suflet nou, dar nu superior.
— Pot să‑ți dovedesc că‑i superior, încercă să întrerupă Americanul. Dar căpitanul îl opri cu un gest hotărât, și începu să‑i ceară socoteală pe un ton din ce în ce mai ridicat.
— Mă rog, ce ne tot arăți cu atât orgoliu aceste monstruoase îngrămădiri mecanice, opera mașinismului și a capacității speculative cu care vă lăudați. Dar care‑i partea de umanitate în tot ce‑ați făcut? Oare azi viața în uzine nu‑i tot un fel de sclavie? Ignorați cu totul valorile morale și intelectuale adunate de veacuri în lumea veche. Confundați veșnic progresul material cu cel moral și nu vedeți partea slabă a civilizației moderne. Aveți iluzia că ați creat orașul ideal. Dar Teba, Niniva și Babilonul, în care se vorbeau sute de limbi, erau tot niște îngrămădiri monstruoase. Numai în Atena găsiți ceea ce numesc Francezii la Cité… creația spiritului grec… naturala, suprema armonie… echilibrul minunat între fantezie și critică…
— Am înțeles, am înțeles, întrerupse Americanul, râzând cu poftă. Păreri învechite, culese de‑a gata din cărțile autorilor ruginiți, pe care noi îi numim fosile europene Și totuși de ce vă e frică nu scăpați. Europa, și întreg globul pământesc, se americanizează mai repede decât vă închipuiți, în ciuda tuturor teoreticienilor lumii vechi. Uitați că Teba, Niniva și Babilonul s‑au ridicat prin chinurile a mii de oameni, iar în Atena ideală, la care vă închinați, există sclavia. Legile și teoriile umanitare n‑au putut suprima decât sclavia politică, dar liberarea din sclavia fizică a naturii nu poate s‑o aducă decât sinistrul mașinism care vă îngrozește. Toată puterea lumii moderne stă în mașină, pe care n‑au răspândit‑o nici poeții, nici teoreticienii și nici moraliștii. Numai setea de câștiguri a revoluționat condițiile de viață, îmbunătățind traiul omenesc până în straturile cele mai de jos…
— …Prefăcând însă omul în mașină, adăugă cu necaz Italianul, care‑și ștergea nervos sudoarea de pe frunte.
— A! oftați după timpurile fericite, când nobilul și brutalul senior se îmbrăca în dantele, dar nu făcea baie; și sub candelabrul cu lumânări de seu mânca elegant cu degetele murdare, ștergându‑și nasul tot cu degetele. Priviți, vă rog acum pe lucrătorul american și pe miliardar, patronul său. Sunt îmbrăcați aproape la fel. Amândoi locuiesc în case luminate cu electricitate, cu robinete de apă rece și apă caldă; au la fel linguri, furculițe, șervete și batiste. Pot în aceiași seară amândoi să asculte la operă pe Caruso; trimis de D‑voastră – doar că unul în lojă și altul la galerie. Unul umblă cu automobilul propriu, și altul cu autobuzul sau tramvaiul, oricând la dispoziție. Bunul trai nu mai este un monopol ca în trecut. Distanta dintre pături se micșorează zilnic. Ajungem la o nivelare de trai pe care n‑au visat‑o nici utopiștii.
— Așteptați și o nivelare de avuții? încerc să‑l întreb zâmbind.
Americanul se opri; băgându‑și adânc mâinile în fundul buzunarelor, îmi răspunse tăios, adâncindu‑și cuta din îmbinarea sprâncenelor.
— A! știu, vă indignează acumularea de bogății în câteva mâni? Dar uitați că acele mâni au abilitatea și energia de a produce. Și multă vreme încă va fi necesară, fatală, această acumulare. De ce nu urmăriți însă cum se risipeau bogățiile în trecut și cum se întrebuințează acum. Numai această acumulare de capital a răspândit și a ieftinit producția îmbunătățind traiul omenesc. În ce privește prisosul de avuții, n‑aveți decât să citiți evanghelia bogăției, scrisă de miliardarul nostru Carnegie. Veți vedea ca bogătașul american de azi nu se consideră decât un depozitar, un om de afaceri al comunității. Bogăția trebuie să fie restituita societății pentru diferitele servicii sociale, ca școală, sănătate publică, sub felurite forme durabile, încă din viață – căci acela care moare bogat, moare dezonorat.
Și discuția ar fi continuat încă mult dacă n‑o întrerupea simpaticul Tom, cel mai slut Negru din tot batalionul băieților din serviciul marelui hotel.
Intră fără să bată la ușă – în America nu‑i obicei – mândru, purtând cascheta de bell boy îngropată în părul lui de astrahan. Ne întinse un teanc de plicuri. Cu obișnuitul surâs de grație și lingușire, arătându‑și dinții albi, strălucitori, într‑o pereche de buze groaznice, ne invită să citim adresele.
De la prima aruncătură de ochi, Italianul păli.
— Încă o invitație. Banchet la Atletic Club. E teribil. Nu mai pot. Să înghiți în cinci zile opt banchete, treizeci și șase de toasturi și douăsprezece discursuri americane! E un record care m‑a distrus. Ce au de gând Americanii cu noi? Cum nu știu ei niciodată să păstreze măsura?
Și Italianul începu să se plimbe furios prin cameră.
Americanul făcea haz de indignarea asta și căuta să ne explice că suntem victimele veșnicei rivalități dintre Chicago și New York.
Prin orice mijloc, Chicago trebuie să convingă pe oaspeții străini, veniți în asemenea ocazii, că cetățenii de aci sunt mai gentili și mai distinși decât cei din New York.
— Bine, dar ce suntem noi vinovați? De ce să se abuzeze de stomacul și de răbdarea noastră? Și Italianul, trântind pe masă plicul cu invitația, se pronunță hotărât:
— Nu mă duc nici mort. Deseară dezertez de sub escortă. Mâncăm mai bine într‑un restaurant chinezesc.