Peste vreo oră se auzi un zgomot în odaia bunicii unde era întunerec și ușa dată la perete.
— A sosit matîna! spuse Liana. Cum or fi intrat de nici nu i-am simțit?
Bunica cu nepotul se furișaseră în casă intr-adevăr ca niște vinovați, să mai amâne, dacă se poate, izbucnirea furtunei. Prevăzuse bunica și spusese lui Bebe pe drum: „Acuma să vezi iar scandal și gălăgie !… Dacă nu mă asculți deloc și mă ții acolo să vezi de două ori filmul!”
— Ce-i cu voi. Bebe, de stați până noaptea pe străzi? începu Didina supărată.
— Ce să fie, mămico ? strigă copilul îmbufnat, vrând să pareze astfel avalanșa de dojeni. Am fost la cinema și am stat până s-a isprăvit programul. Și gata.
— Nu zău, mamă, că și d-ta te întreci cu firea! continuă Didina. Copilul n-are minte, că-i copil, dar d-ta ar trebui…
— Apoi dumneaei ce-i pasă că n-are nici o grije ! adăogă Rosmarin.
Morala se dezlănțui întreagă asupra bunicii care, obișnuită, tăcea și se dezbrăca prin întunerec, așezându-și la locul lor, haina, pălăria, jerseul, fularul. Bebe, răsfățat și sigur de imunitate, căuta să le ție piept trântind ici colo câte-o obrăznicie pe care, firește, nu o lua în seamă nimeni, că doar e copil.
Avea acuma peste șaptezeci de ani bunica. în ultimul timp slăbise și parcă scăzuse. Se ținea totuși bine, nu bolea și muncea în menaj la toate, alături de Didina și de Tinca. Pe fața-i albă și uscată cutele fine în jurul ochilor și la colțurile gurii păreau urmele unui surâs înviorător. Dealtfel și azi când zâmbește se înseninează casa. Se vorbea despre frumusețea ei de odinioară ca de o minune, adăogându-se totdeauna că a fost atât de cinstită încât nici gurile cele mai rele n-au putut scorni nimica pe socoteala ei.
De când a rămas văduvă și trăiește de la copii, cu toate că averea și casa sunt ale ei, zestrea părintească, a devenit paratrăznetul tuturor discuțiilor în familie. Asupra ei își descarcă toți necazurile, căci ea e liniștită și mai bine lasă să treacă de la dânsa decât să întindă cearta. în privința asta îi seamănă perfect Liana care la fel are oroare de țigănie.
Rosmarin i-a zis la început mamă, ca și Didina; numai la supărare îi zicea și azi soacră, iar la toane bune coană Frusino, ca lumea străină. Când Mircea, în primii ani de copilărie, a botezat-o „nica”, toți au numit-o pe urmă așa până ce Liana a prins a-i spune mămică de s-au luat și ceilalți după ea. în sfârșit acuma familia îi zicea matîna, cum i-a zis Bebe când a fost mai mititel în loc de mamă bătrână, numele de mămică rămânându-i Didinei.
Bunica era totuși confidenta intimă a tuturor, chiar a Tincăi. Blajină, ascultând cu bunătate, păstra cu sfințenie orice secret și nu purta niciodată vorbele de la unul la altul. Pe Liana a iubit-o mai mult dintre toți nepoții și dacă se ruga Atotputernicului să-i mai dăruiască zile de trăit era numai ca să apuce s-o vază mireasă. Bebe stătea și dormea în odaia ei. Se înțelegeau bine împreună. Vorbea și se sfătuia cu el ca și cu un om mare. Se obrăznicea el deseori și n-o prea asculta, dar alteori avea drăgălășii față de ea prin care își răscumpăra toate greșelile…
După ce-și potrivi tacticos toate la locul lor, bunica își luă pe umeri o broboadă, să nu răcească, trecu în sufragerie și se așeză binișor la masă. Bebe, bosumflat, își făcea de lucru într-un colț. Liana, ca să-l împace, îi duse un sandvici cu șuncă. în semn de protest însă copilul refuză. Abia cu multe mângâieri și sărutări reuși să-l înduplece. Dealtfel vijelia se potolise, mai ales grație insistențelor Lianei să nu se mai facă scandal în ajunul zilei ei. Pentru a desăvârși pacea, Didina zise mai blând:
— Nu-i de mirare să vă fi cuprins și foamea de atâta cinematograf, fire-ar al naibii, că pe mulți îi mai scoate din minți… Gustă, matîna, și d-ta că și noi am mai ciugulit stând colea de vorbă…
— Ba eu nu-mi stric pofta înaintea mesii — răspunse bunica simplu. Bune și frumoase lucruri a târguit Liana. 0 să fie un belșug ca la Palat, mâine.
— Așa-i, matînă? zise Liana aducând și pe Bebe la masă. Și nici nu-ți închipui ce puțin s-a cheltuit față de alte dăți.
— Dar ce film ai văzut, cavalerule, de ți-a sucit așa de rău capul? întrebă Rosmarin cu o jovialitate ce părea totdeauna silită.
Copilul izbucni cu entuziasm:
— Tăticule, ascultă-mă pe mine, trebuie să te duci și tu să-l vezi numaidecât! Cel mai strașnic film de aviație, mai tare ca Escadrila morții… O minune, tăticule! I-am și spus matînii că mai bine mă sinucid decât să nu mă fac aviator!
Bătrânul mormăi cu un zâmbet acrit și aruncând o privire spre bunica:
— Sigur! Ori aviator, ori șofer, ori lăcătuș…
— Ai să vezi tu când voi fi mare! făcu Bebe dârz. Crezi că atunci o să vă întreb pe voi ?
Bunica tăcea. Nu voia să priceapă aluzia lui Rosmarin, ca să nu degenereze discuția ca astă-vară. Pe atunci tot timpul se vorbea în casă numai despre Bebe din pricina examenului de admitere ce trebuia să-l dea la liceul Lazăr și de care le era frică tuturor fiindcă copilul, deși avea certificatul de clasa a patra primară foarte bun, nu știa nimic și nici măcar nu citea, să se pregătească puțin, bizuindu-se doar pe protecția tăticului. Așa într-o zi, rugată de Bebe, matîna și-a exprimat părerea c-ar fi mai cuminte să lase copilul să intre la școala de meserii, că i-ar fi mai drag să învețe lucruri de mecanică decât să buchisească și să-și sfarme mintea cu cărțile, mai cu seamă că, după cum se întorc vremurile, cu atâția bolșevici și cu revoluții și războaie, parcă tot mai sigură e o meserie bună, că oamenii totdeauna vor avea nevoie de haine sau de unelte și meseriașul nu moare de foame, că dacă și voievodul Mihai învață meserie… N-a apucat să termine căci toți au tăbărât cu gura, s-o sfâșie: se vede c-a intrat în mintea copiilor de se gândește la asemenea bazaconii; adică familia Rosmarin a ajuns în așa hal încât să-și bage copiii la cizmărie? dar câți copii avem. Doamne Dumnezeule?… Didina a început să plângă, a luat în brațe pe Bebe: dragul mamii mic, auzi că să te facem cizmar… în sfârșit, un tărăboi grozav și o indignare care se manifestează de atunci la orice ocazie în reproșuri mai mult sau mai puțin fățișe.
Pe când Rosmarin continua controversa, glumeață din partea lui, cu copilul, Didina ridică deodată capul nedumerită:
— Nu cumva vine cineva?… Parcă am auzit ușa de la scară… Ia vezi. Alexandre, să nu fie cineva străin și să se urce sus, să ne pomenim cu casa prădată!
Până să se urnească bătrânul, ușa se deschise și apăru Mircea, surâzător, în pardesiu maron, cu fular alb de mătase, fercheș și pudrat ca totdeauna.
— Uite, domnule, că a catadixit să mai dea și pe la noi! făcu Rosmarin. Ei, bravo, mare onoare!
Mircea se simți ofensat, dar se stăpâni și, îmbrățișându-i pe rând și apoi dezbrăcându-se, nonșalant:
— Fiecare cu grijile lui… Am și eu destule. Dealtfel ce ți se pare așa grozav, că nu-s nici cinci zile de când am dejunat aici?
— Cinci zile? urmă tatăl cu indignare potolită. Și adică cinci zile e normal la tine să nu treci pe acasă? Stai în alt oraș ori te-au năpădit ocupațiile?… Ehei, băiete, oi fi tu mare și deștept, dar ce faci nu-i frumos și nici cuviincios! Noi ca noi, tăcem și te suportăm, dar lumea te vede și te judecă și, fii sigur, nu te judecă bine!
— Pisălog și nedelicat ai rămas, ce să-ți spun! răbufni tânărul. Nici n-apucă omul să intre că-1 și trăsnești cu morala ta răsuflată! Una două, morală! Dar mai slăbiți-mă, frate, cu morala și cu sfaturile! Sunt bărbat și…
Rosmarin întrerupse disprețuitor:
— Bărbați ca tine…
— Evident! Ce să-ți fac dacă tu privești lumea cu ochelarii de acum treizeci de ani? Lumea se schimbă, merge înainte. Altă viață trăim noi decât pe vremea ta. Trecutul a murit. Bat vânturi noi, dorințe noi, obiceiuri noi. Sunt tânăr și vreau să trăiesc! Tu ai vrea să fiu bătrân ca tine !
— Eu aș vrea numai să fii om de treabă! zise Rosmarin.
— Ai un dar să enervezi lumea cum n-am mai pomenit! strigă Mircea începând să umble de ici colo prin odaie.
Nimeni nu cutezase să se amestece în ciocnirea neașteptată dintre tată și fiu. Se uitau toți consternați când la unul, când la celălalt. Acuma, făcându-se o pauză sacadată de pașii lui Mircea, Didina rosti înfricoșată:
— Vai de mine, ce Dumnezeu vă luarăți așa…
— Adevărat! zise Mircea căutând să se liniștească. Eu sunt de vină că-mi fac sânge rău pentru niște baliverne pe care mi le-a servit de mii de ori cu aceeași delicateță!
Se așeză brusc la masă, între bunica și Liana, și întrebă cu altă voce, de o blândețe încă forțată:
— Ce mai faci, matînă dragă? Bine, voinică, sănătoasă ?
Apoi, fără să mai aștepte răspuns, adăogă în general:
— Mai bine spuneți-mi, frate, ce-i cu sindrofia? Ați lansat invitațiile? Au răspuns toți? O să fie destulă lume?
Întrebarea reuși să risipească îndată tulburarea. Liana îi servi prompt o serie de lămuriri complectate copios de Didina și chiar de Rosmarin căruia îi trecuse de asemenea necazul, fiind altfel om bun la inimă și neluând în tragic mai ales discuțiile familiare.
— Ascultă, Liana, pe Gavrileștii i-ați poftit? Vin? zise Mircea cu interes.
— Sigur! aprobă Liana. Am vorbit și eu cu Nina și abia așteaptă dumineca de mâine!
Liana avu un surâs de complicitate. Gavrilescu era subdirectorul personalului în Ministerul Finanțelor. Fetele lui, Angela și Nina, rămase de mici fără mamă, au crescut într-un exces de libertate și le mergea faima c-ar fi stricate. Drăguțe, elegante, cochete, plăceau însă mult tinerilor. Cu Liana se aflau în vizită și prietenie din școală, deși ele n-au terminat liceul. Pe Angela o simpatiza mai puțin, considerând-o foarte ipocrită. Nici cu Nina nu legase adevărată intimitate până la destăinuiri. Mircea părea că o iubește mai de mult, poate de un an. Liana bănuia că e vorba de o iubire ajunsă departe și că fratele ei și-a luat casă în oraș în special pentru Nina. Se fereau amândoi de ea. Când l-a întrebat pe Mircea, a răspuns evaziv: e fată nostimă și deșteaptă, îi face curte numai așa, ca la toată lumea. Totuși Nina a rugat-o odată să o ducă la Mircea, să vază și ea cum se prezintă o garsonieră, fiindcă nu văzuse încă. Au și fost împreună, curând după ce s-a instalat Mircea, și Nina chiar s-a întins în glumă pe patul lui.
— Foarte bine! Foarte bine! repetă Mircea. Gavrilescu are pâinea și cuțitul în minister, poate să și ajute pe tata la nevoie, nu-i rău să ni-1 apropiem !… Sper însă că vor fi destui băieți tineri să nu se plictisească domnișoarele !
— Numai să nu dea ghes prea mult bătrânii tatii, că n-am scăpat până nu i-a invitat pe toți, toată galeria de vechituri! zise Liana uitându-se râzând la Rosmarin, care dădu din cap și mormăi:
— Noi cu bătrânii ne ajutăm, nu cu filfizonii!
— A, să nu uit! se grăbi tânărul. Știi că am invitat și pe Remus Oloman, ziaristul de la Fulgerul, trebuie să-l cunoști din nume că scrie mereu articole în pagina întâi și face și literatură… E un băiat foarte simpatic. Vine câteodată și pe la minister. A primit bucuros. O să sosim împreună și aducem și pe Coralia…
— Admirabil! se bucură Liana. Ce-ar fi să scrie și la ziar despre ceaiul nostru!
Încetul cu încetul toți se înviorară. începură a se aprinde speranțele, întâi timide apoi din ce în ce mai cutezătoare. Sindrofia era pretextul unei ample explicații cu viitorul. Conul de lumină de subt carcasa abajurului îi apropia mai mult și parcă le cernea pe capete o pulbere de argint dându-le înfățișarea unor naivi conspiratori împotriva destinului. Glasurile se înmuiau, se îndulceau, se contopeau într-o armonie de încredere mare. Și Tinca, în bucătărie, horea cu foc un cântec de pe la ei, trăgănat și plin de dor. O chema Floarea, dar Didina i-a schimbat numele când a angajat-o fiindcă avusese mulți ani pe una Tinca și se obișnuise cu ea. Era ardeleancă, de pe lângă Sibiu, și a venit la București să slujească numai ca să-și strângă puțini bani și pe urmă să se întoarcă acasă să se mărite. Didina o auzea acuma cântând dar nu se indigna, cum ar fi făcut altădată, ci se gândea înduioșat: „Săraca! Cine știe ce-o fi și în inima ei!“
Din obișnuință Rosmarin ofta mereu, dar pe față și în cuvinte îi flutura adierea fericirii. Explica elocvent cum își va apropia definitiv pe Gavrilescu. Dacă-1 are sincer de partea lui, poate fi complet liniștit. Gavrilescu învârtește toate chestiile de personal. Directorul nu-i iese din cuvânt niciodată. Ce zice Gavrilescu e sfânt. Și ce lucru mare pentru el să declare ritos directorului și comisiei și, la nevoie, ministrului: „Rosmarin, tre-buie să rămâi pe loc. N-a atins limita de vârstă și chiar când va atinge-o nu ne putem lipsi de dânsul. E un funcționar excelent… Dimpotrivă, ar merita o avansare, fiindcă locuri ar fi și astfel ar avea cel puțin o mică satisfacție pentru serviciile neprețuite pe care le-a adus statului!”
Toți erau de aceeași părere inclusiv Mircea și Liana care, uneori, altfel credeau și, cu cruzimea lor tinerească, i-o și spuneau direct, că e funcționar mediocru și încurcă degeaba un loc ce s-ar cuveni unui băiat deștept și bine pregătit, cum sunt atâția azi fără slujbă. Mircea spera și el că Gavrilescu îi va acorda bătrânului o mână de ajutor, ca să nu-1 mai vază mereu tremurând de frica eliminării, și – declară misterios că la urma urmelor Gavrilescu va trebui să se dea pe brazdă. Liana surise. Cât ar fi și ea de fericită să știe pe tatăl său liniștit! îngrijorarea lui întreținea o permanentă tulburare și amărăciune în casă. Numai așa va putea și ea să-și prepare mai temeinic licența, să termine, să-și găsească un post undeva și pe urmă…
Didina și bunica zâmbeau într-una. Bucuria li se așternuse pe față ca o mască. Mulțumirea lor era să-i vază pe toți mulțumiți. Zbuciumarea lui Rosmarin n-o prea înțelegeau. Dacă îi dă o pensie bună, fără să mai muncească și să se necăjească, fie și mai puțin decât leafa, de ce se mai zbate? Nu îndrăzneau să-i spuie lui, să nu-1 supere mai rău, dar între ele vorbeau și nu se dumireau. Grija lor mai mare era pentru copii: Bebe să aibă ce-i trebuie și să învețe măcar cât să treacă clasa, Mircea și Liana să se așeze la casele lor, să-și facă rostul în lume. De Mircea totuși se sinchiseau prea puțin. Are slujba lui; când îi va sosi ceasul, își va găsi norocul. Băieții se însoară acuma singuri, nici nu mai întreabă pe bieții părinți. Pentru Liana însă aveau dese momente de panică. Lor, care s-au măritat la optsprezece ani, li se părea că o fată de douăzeci și unu e aproape bătrână. Liana încă nu voia să vorbească serios despre căsătorie. îi plăcea să cocheteze, să fie curtată și avea adoratori prea mulți. Cei cu intenții solide nu cutezau să se apropie de frică probabil că ar fi respinși. Asta era durerea Didinei și din pricina asta a și mustrat-o de atâtea ori, firește în zadar.
Profitând de atmosfera caldă, Didina aduse vorbă și despre viitorul fetei. Mult ar dori ea să aibă Liana norocul să ia un ofițer. Nu există carieră mai bună ca milităria. Nici o țară nu se poate fără armată și armata va fi întotdeauna în fruntea tuturor. Orice criză ar fi, armata trebuie să primească drepturile ei la zi. Iar ofițerul e respectat și primit bine pretutindeni, și la Palat, încât soția unui ofițer e ca o regină. Unde mai pui că are și ordonanță și nu trebuie să se trudească cu servitoarele leneșe și hoațe, cum sunt toate…
Liana asculta, cu ochii în jos, cu coatele pe masă, cu fruntea sprijinită în palma stângă. în colțul gurii îi juca o frântură de surâs ironic. Proiectele mamei o amuzau. Tocmai ofițer! Avea oroare de ofițeri îi considera proști, fuduli, bădărani și goi. După un răstimp, ca să facă ceva, se ridică în picioare și începu a strânge pachetele care rămăseseră pe masă.
Pe când subt abajurul trandafiriu speranțele și planurile pluteau și se legănau ca niște ființe imateriale, alături, în bucătărie, pomi un bocănit metalic aspru și sacadat, asemeni unor lovituri de ciocan. Întâi parcă nu le auzi nimeni. Cuvintele roze se înălțau și țeseau mereu pânza fermecată care învăluia toată încăperea într-o fâlfâire de visări și taine.
— Tare-aș vrea să-ți facem cât mai curând o nuntă frumoasă cum n-a mai fost în București! continua Didina cu o figură atât de încântată că-și recăpăta parcă toată frăgezimea de odinioară. De-ar fi să cheltuim oricât, nu-mi pasă! Atâta ambiție am și eu!
— O, Doamne! oftă bunica de asemenea. Măcar de mi-ar îngădui bunul Dumnezeu să ajung și eu ziua aceea, că mai mândră mireasă ca Liana noastră nici n-a fost de când e lumea lume!
— Și dac-ar vrea Cel-de-Sus să fiu și eu avansat până atunci, apoi să știți că mă îmbăt! zise Rosmarin aproape solemn. Nu m-am îmbătat de nu mai țin minte, dar atunci îmi dau drumul, uite-așa!
Se făcu deodată o tăcere. Liana, în picioare, rămase nemișcată, cu privirea spre becul a cărui lumină îi scălda fața și-i cernea în păr sclipiri de aur. Inima îi bătea în piept în ritmul bocănitului de afară, încât loviturile se confundau în auzul ei, cum se confundau și cu șoaptele mamei despre nuntă și mireasă. în suflet însă i se filtra o neliniște, vagă, stranie, pe care n-o putea alunga.
În tăcerea aceasta bocăniturile răsunau atât de puternic și de strident că toți le ascultară câteva clipe buimăciți ca niște zgomote din altă lume. Pe urmă, dezmetecindu-se, avură impresia că li se sfărâmă ceva în suflete și că în cameră s-a lăsat subit un val de frig amorțitor. însăși lumina parcă slăbise și se spălăcise, devenind aproape cenușie.
— Dar ce bate toanta aia acolo? întrebă Rosmarin cu un glas străin, continuând apoi din ce în ce mai furios: Tinco !… Tinco !…
În același timp Didina apăsă pe butonul perei ce atârna sub lampă. Țârâitul nervos al soneriei se amestecă o clipă cu bocăniturile, încetând pe urmă amândouă. Servitoarea se ivi în prag.
— Ce faci tu acolo atâta gălăgie, fetițo? o întâmpină sever Didina.
— Apoi conița a spus să pisăm întâi zahărul pentru tort — zise Tinca, liniștit.
— Ce să pisezi? strigă Rosmarin. Ești o toantă !
— Ba, conașule, eu nu-s de vină, că mojarul…
— Mojarul, mojarul! o imită Rosmarin mai mânios. Ce mojar, tâmpito?… Să nu te mai aud, înțelegi?».. Nici un mojar!… Nu vreau bocănituri și scandal, ai înțeles?… Ai, ieși afară!
— De, conașule, dacă mojarul…
Tinca plecă bombănind, lăsând în urmă o dâră de tristețe. Didina observă, vrând s-o scuze:
— Eu i-am spus să piseze zahărul și nucile pentru tort, dar la șapte, nu acum… E toantă rău, n-ai ce să-i faci!
Apoi, îndulcindu-și vocea, ca și când ar fi căutat să reia firul de adineaori, urmă către Liana:
— Ei, ce zici tu, păpuși ca mamii dulce? Te vedem curând mireasă?
Dar întrebările ei sunau acum fals și sâcâitor. Liana se enervă:
— Mai lasă-mă-n pace, mămico dragă, cu ofițerii tăi și cu ordonanțele lor! Tu nu observi că ai ajuns ridicolă?… Ia mai bine să mă duc sus!