Ecoul sindrofiei se prelungi multe zile în subsolul casei Rosmarin. Toate întâmplările, cu amănuntele cele mai neînsemnate, fură discutate pe larg, disecate, răsucite din toate punctele de vedere. D-na Rosmarin era cea mai agitată. Ea începea și încheia dezbaterile acestea care o interesau acuma mai mult chiar decât necazurile soțului ei. Bunica îi ținea isonul, discret ca totdeauna, să nu supere pe nimeni. Tinca însăși lua o parte foarte activă. Didina o socotea o informatoare deosebit de prețioasă, fiindcă ea a putut observa unele lucruri mai bine ca toți. Ici-colo punea câte-o întrebare și lui Bebe, dar copilul o ținea lanț că aviatorul i-a promis „să-l facă un zbor”. Bătrânul Rosmarin, deși cu amărăciunea în suflet — a doua zi, la minister. Constantin Alistar i-a spus absolut confidențial să-și ia măsuri de apărare pentru că se află și el pe lista celor ce urmează să fie trecuți în cadrul auxiliar la întâi ianuarie— nu voia să tulbure bucuria Didinei. Asculta, se silea să zâmbească, își dădea păreri. El rămânea constant favorabil amicului său Iancu Petrescu. Alții pot fi mai filfizoni, mai palavragii, să te orbească cu spoiala, cu Iancu însă va face căsnicie bună cine va avea norocul să-l ia. Căsătoria cere un bărbat întreg, așezat, grijuliu pentru nevoile vieții, nu zvăpăiați care să se gândească numai ia petreceri și nebunii Pe d-na Rosmarin o sâcâia puțin încăpățânarea lui de-a mai vorbi despre un mic funcționar. Ea abandonase și pe Tănăsescu, hotărâtă acuma să se facă luntre și punte ca Liana să ia pe Dandu.
— Drăguț ca o cadră și blând și gentil de n-are pereche — repeta mereu către bunica. Unde mai pui că aviatorii ăștia sunt azi fruntea armatei și cei mai prețuiți, cum erau odinioară ofițerii de cavalerie…
O deziluzie avea însă cu aviatorul. Binecrescut și manierat, cum s-a arătat, de n-a venit cu mâna goală la sindrofie, Didina spera că a doua zi sau a treia să se prezinte la o vizită de etichetă sau măcar să trimită un buchet de flori. Favoritul nici nu s-a arătat. Ca să-l scuze, spunea melancolic și în general că băieții de azi nu mai respectă formalitățile cele vechi și fru-moase.
În schimb s-au pomenit a treia zi cu un splendid coș de flori de la Alistar, însoțit de o cartă de vizită pe care scria scurt: „Celei mai fermecătoare”.
— Se putea Costică să nu fie cel mai nobil? mormăi Rosmarin înduioșat.
Imediat după ce aducătorul a fost gratificat cu un bacșiș gras de către Didina, căci Liana nu era acasă, au început drămăluirile asupra semnificației gestului. Au căzut repede de acord că Alistar s-a amorezat nebun de Liana. D-na Rosmarin sublinia că ea a băgat de seamă toată seara cum i se scurgeau ochii după Liana și nu s-ar mira dacă în curând ar veni să o ceară de nevastă. Așa sunt unii bărbați, ezită, cumpănesc, aleg ani de zile de ai crede că burlaci au să moară și apoi deodată pică pe o femeie și nu se mai lasă de ea toată viața. Se vede că Liana e născută într-un ceas cu noroc mare. Bunica obiecta timid că directorul ar fi cam bătrân pentru o fetiță atât de fragedă. Didina se supără:
— Ce bătrân, mamă? Ce tot vorbești și d-ta fără să gândești?,.. Mai întâi un bărbat nu e niciodată bătrân. Mai ales pentru însurătoare. Dacă-i bun și drăguț, nu-1 întreabă nimeni câți ani are… Crezi d-ta că ei se trec ca noi?… Nu l-ai văzut la ceai, parcă era băiatul lui Alexandru, atâta era de sprinten și de țanțoș și de drăgostos… Spun sincer, eu nu l-aș schimba nici cu zece băiețoi care nu-s capabili decât să se fandosească și să întoarcă ochii pe dos, vorba lui Alexandru … Dealtfel, n-ai văzut, toate fetele îi dădeau târcoale… Unde mai pui că și Liana, ce să ne ascundem, e fată în toată firea, douăzeci și unu împliniți, nu mai e o copiliță…
Liana, când se întâmpla să fie de față la astfel de planuri și calcule fastidioase, păstra o tăcere neobișnuită, în ciuda d-nei Rosmarin dea-i smulge o preferință sau baremi o părere, fie și contradictorie. Altădată cel puțin se interesa, se necăjea sau își bătea joc de proiectele lor de vânzare, cum zicea dânsa. Acum părea mai străină ca Mircea care, cel puțin când era acasă, vibra cu familia. Liana își dădea seama că atitudinea aceasta a ei poate să întristeze pe bieții părinți, ori să-i jignească fără nici un motiv. Dar, fără să știe de ce, i se păreau atât de mărunți în preocupările lor, iar ei înșiși atât de meschini și de egoiști încât parcă regreta că face parte dintr-o familie fără nici un avânt sufletesc, pentru care întreaga viață se rezumă la câteva funcțiuni animalice.
Într-o după-amiază Didina, care se sfătuise cu bunica, fiind amândouă îngrijorate de schimbarea fetei, încercă să o descoase cum credea ea mai delicat:
— Draga mamii frumoasă, poate că inimioara ta…
Liana țâșni nervos:
— Mamă, mamă, tare ești tu simplă!… îi tragi înainte cu inimioara și cu ofițerul și cu directorul, parcă… Ei, uite, nu-ți pot face plăcerea să fiu „amorezată”, cum dorești tu mereu, de m-ați făcut să-mi fie silă numai când aud de dragoste!
Îi păru rău îndată de explozia aceasta care, tocmai prin excesul de violență, putea confirma toate presupunerile. încercă să-i atenueze efectul schimbând tonul și continuând convorbirea cu veselie exagerată despre alte nimicuri până ce se risipi, ca un fum rău, atmosfera apăsătoare ce o produsese nervozitatea ei nesocotită.
În realitate aceeași întrebare și-a pus-o Liana însăși chiar în noaptea sindrofiei, după ce au plecat invitații și când s-a frământat ore întregi în pat fără somn, cu toate că era zdrobită de oboseală. S-a convins atunci singură că insomnia și tulburarea sufletească nu pot avea nici o legătură cu întrebarea. Pe Alistar l-a eliminat fără ezitare. Un bătrân, aproape de vârsta tatălui ei, prin ce s-o cucerească? Prin giumbușlucurile pseudotinerești sau prin eleganța-i îndoielnică cu care epatează pe micile funcționare în subordine la minister și pe anume doamne în căutare de subsidii suplimentare? Visa ea uneori să fie iubită de un bărbat în plină maturitate, un om celebru, admirat de toată lumea, un suflet mare, bogat în însușiri superioare… Dar Alistar n-avea, din toate acestea, decât maturitatea și dealtfel nici el nu părea să caute decât o distracție ușoară la care ea putea răspunde la fel, și chiar exagerând puțin în bătaie de joc. Remus Oloman era mai inteligent, nici nu i-a făcut curte și nici ea nu s-a înfiorat de vreun farmec deosebit al lui. De ceilalți nu merita să se ocupe. Cunoștințe vechi, clasate de mult. Rămânea singur Dandu, care a fost insistent până la bădărănie.. Ca înfățișare ar fi nesinceră cu sine însăși dacă n-ar recunoaște că e bine. Dar încolo cât e de inferior! Cum să iubească ea asemenea animal? Ar însemna să se înjosească. Iubirea nu poate fi o vulgară chemare a cărnii înfierbântate.
Explicația tulburării a descoperit-o totuși tot în legătură cu aviatorul. Era regretul că s-a indignat serios și a dat proporții unei bădărănii de militar închipuit și fără educație. în loc să ia invitația lui prostească drept o glumă nesărată, care se descalifică singură, și să-l umilească prin superioritatea ei, s-a supărat. Asta nu și-o ierta și cu atât mai mult că supărarea ei a fost spontană, rezultând din concepția ce i-au infiltrat-o în sânge părinții, de-a amesteca și în chestiile sentimentale ipocrizia bunei-cuviințe burgheze. Care fată de azi n-a primit invitații similare, mai mult sau mai puțin străveziu făcute, și câte n-au acceptat după ce deseori chiar ele le-au provocat?… în adâncul conștiinței și-a dat seama atunci îndată cât e de ridicolă supărarea, dar din mândrie îndărătnică n-a mai putut să revie și nici când aviatorul a plecat n-a fost în stare să împace lucrurile măcar cu o glumă…
A doua zi l-a întâlnit întâmplător pe stradă. El a salutat cu o privire umilă. Ea a răspuns fără voia ei rece parcă abia și-ar mai fi adus aminte că l-a cunoscut. Se înțelesese cu Coralia să meargă la un cinematograf. Coralia plecase de la ei împreună cu Dandu și Oloman. îi spunea acuma că toată vremea au vorbit numai despre ea, că aviatorul o divinizează pur și simplu; le-a declarat foarte serios că el nu poate trăi fără ea, le-a mărturisit ce măgărie a făcut și cum a ofensat-o și că nu știe cum să repare încât e cel mai nenorocit om din lume. Liana râdea liniștit:
— Atunci n-are decât să-și vie în fire, fiindcă eu nu mă supăr pentru glume insipide!
— Dar acuma spune-mi adevărat, poți fi sigură că eu n-am să te divulg: tu îl iubești sau cel puțin ți-e simpatic?
— Cum să iubesc pe cineva care e și prost, și gol, și obraznic? întrebă Liana puțin de sus. Tu mă crezi capabilă ?
— Când iubești se schimbă calificativele, draga mea — zise Coralia zâmbind Defectele dispar toate și devin calități…
— N-am impresia că ar fi cazul! replică Liana. Pentru mine dealtfel problema iubirii rămâne inexistentă, Știi bine că n-am iubit niciodată și nici măcar n-am fost îndrăgostită ca toate fetele la anume vârstă…
Liana curmă convorbirea. I se părea că, deși sincere, cuvintele ei sunau gol și fals, ca niște enunțări ipotetice.
Abia peste vreo zece zile întâmplarea îi scoase din nou în cale pe locotenentul Dandu. Răspunse acum la salutul lui cu o cochetărie provocantă, vrând astfel să-l îndemne să se întoarcă și să intre în vorbă. Nu s-a întâmplat nimic și Liana își zicea că l-a încurcat, desigur, prin excesul de amabilitate.
După alte două săptămâni Mircea a venit la dejun s-o anunțe că diseară vor merge, o bandă întreagă, la cinema și pe urmă eventual undeva unde se dansează. Va trece el cu fetele Gavrilescu s-o ia, numai ea să fie gata, să nu trebuiască să o aștepte.
Se întâlniră în holul cinematografului cu ceilalți, între care se afla Coralia și Dandu și Remus Oloman. Inițiativa pornise de la Coralia după îndemnul lui
Dandu. Liana îi dădu mâna drăguț ca unui vechi prieten. în sală se așeză lângă Oloman. Locotenentul ajunse lângă Angela, trei bănci mai înainte. Fără să vrea Liana vedea că el abia răspundea la încercările Angelei de a lega o convorbire. Prin întunerec a întors capul de câteva ori ca și când i-ar fi fost frică să nu dispară cumva Liana cu gazetarul.
Restaurant sau bar? Triumfă barul. Dandu se grăbi acuma să ocupe un loc lângă Liana, cellalt fiind rezervat iar pentru Remus cu care continua o conversație animată și fără sfârșit. Vorbind cu Remus, Liana îi aruncă și lui câte o privire surâzătoare parcă ar fi vrut să-l atragă în discuția lor despre valoarea filmului Locotenentul tăcea. Nu pricepea ce se poate palavragi atât a despre un film. îl înfuria insistența gazetarului de-a exemplifica și a lungi vorba, împiedicîndu-1 astfel pe el de-a se lămuri cu Liana, căci pe el numai asta îl interesa. Spre fericirea lui, Coralia opri elanul lui Oloman cerându-i să o danseze.
— D-ta te complaci în tăcere — îi zise în sfârșit Liana. Vorbești rar și cu miez! adăogă după o mică pauză, fără răutate.
— Tot mai ești supărată? gemu Dandu desperat.
— Nu, nu ! rosti ea blând.
Atunci de ce nu dansezi cu mine?
— Ai vrea să te invit eu? surise Liana. Dar, firește, nu ca…
Tot Mircea cu fetele au dus-o acasă, târziu după miezul nopții. Erau foarte veseli. Au petrecut minunat…
Ziua următoare d-na Rosmarin năvăli strălucitoare, cu un buchet de liliac alb la Liana care, deși trecuse de zece, dormea dusă:
— Uite, Liana, ce splendoare de liliac!…
— Vai, mămico, de ce mă sculași? gânguri ea răsfățându-se. Mi-e așa de somn!…
Dar după ce deschise pleoapele și dădu cu ochii de flori, i se aprinse pe față un surâs de fericire, pe care în zadar încerca să o bagatelizeze zicând:
— S-ar fi putut să nu mă trezești tu, infimi cu le, când e la mijloc un ofițer?
D-na Rosmarin avea o satisfacție de parcă ar fi spălat o rușine personală:
— Un băiat ca ăsta era imposibil să se dezmintă !. Liana dragă, ascultă pe mămica ta