— Șapte !… Opt! continua Bebe implacabil și sigur ca o mașină de calculat.
Încleștarea îmbrățișării era dureroasă și totuși Liana ar fi vrut să nu se sfârșească niciodată. O dureau crâmpeiele de gânduri care-i aminteau că bucuria aceasta se va sfârși îndată, că nu mai sunt decât câteva secunde. Clipele numărate de bătaia gongului tainic și de glasul micului frate i se păreau cele mai fericite din toată viața ei trecută și viitoare… Când răsună a unsprezecea lovitură brațele ei se desprinseră singure de pe gâtul lui Dandu și buzele se dezlipiră suspinând imperceptibil :
— Destul…
— Douăsprezece! strigă Bebe deodată mai apăsat și adăogând repede: La mulți ani!
Se făcu iar lumină. Casa se umplu de urări, de ciocniri de pahare, de strigăte glumețe și de râsete. Remus îi ură Lianei s-o vază licențiată în anul cel nou.
— Nu-ți doresc să te măriți încă ! urmă dânsul. Ar fi păcat de o fată așa de frumoasă să devie proprietatea cine știe cărui ursuz de bărbat!
Liana mulțumi cu un surâs și se întoarse la Dandu care stătea cu paharul în mână.
— Îți urez mult noroc și împlinirea tuturor dorințelor ! îi zise încet, privindu-1 în adâncul ochilor.
— Eu numai pe tine te doresc! răspunse înăbușit aviatorul.
Tinca își începu îndată activitatea cu mare râvnă. D-na Rozmarin o urmărea din ochi, îi mai făcea câte-un semn și în același timp îndemna pe toată lumea să se servească lăudându-și bucatele cu o modestie, care cerea complimente… Numai Mircea era din ce în ce mai nerăbdător, făcând chiar observații Tincăi, spre dezolarea Didinei, că serviciul e prea adormit și așa n-are să se sfârșească masa nici până la ziuă.
— Ai răbdare, Mircea dragă ! zise în cele din urmă d-na Rozmarin amărâtă că-i indispune mosafirii. N-ai frică, ajungeți la timp la Gavrileștii!… De ce. să ne strici nouă petrecerea?
Mircea bombăni ceva în farfurie, tăcu un răstimp, dar după friptură reîncepu:
— Ei, gata băieți?… Haidem să mergem că ne-apucă aici dimineața!
— Nu se poate până nu ne aflăm norocul din biletele de plăcintă ! se împotrivi Liana, spre marea bucurie a d-nei Rozmarin.
Dealtfel Liana se simțea atât de bine că nici n-ar mai fi plecat dacă ar fi rămas și Dandu. Avea o teamă că acolo nu va mai putea fi așa de aproape de el sau că se va întâmpla ceva și are să se destrame-farmecul care a urzit o fericire de vis. – ,
Biletele de plăcintă, aduse pe o tavă mică de argint, fură cetite de d-na Buta, sentimental și poetic, stârnind râsete de circumstanță. Liana ar fi dorit ceva cu multă iubire și-i ieșeau numai lucruri triste, oricât răscolea bilețelele. Când lui Mircea i se prooroci că are să îmbătrânească burlac, Liana se consolă puțin:
— Toate ies de-a-ndoaselea… Ce păcat!… Nu-i așa, Danduțule ?
Surprins de întrebare, locotenentul râse, dar numai din gură, fața rămânându-i serioasă:
— Ce-are a face!… Astea-s lucruri care…
între timp Tinca mai pusese pe masă o mașina de spirt și bucățele de plumb. Când văzu Mircea și asta, se sculă de la masă furios:
— Ei, nu !… Dacă ne-om lua după mama, ne găsește aici și Boboteaza!
Totuși mai trebui să aștepte, căci mai ales fetele țineau să-și vază viitorul în plumbul topit. Ca să arate că e hotărât să plece chiar singur la nevoie, Mircea își luă paltonul și privi îmbrăcat figurile ce se cristalizau din plumbul răsturnat în farfuria cu apă.
— Uite ce coroniță frumoasă i-a dat Lianei! exclamă d-na Rozmarin. Oare ce-o fi însemnând coronița?
— Ce să însemne coronița la o fată? zise d-na Gotcu. Cununie!
— Se duce, se duce fata! strigă maiorul Antonescu. O să jucăm curând la nuntă!
Liana ar fi vrut să se uite la Dandu, dar nu îndrăznea de rușine. Dealtfel Mircea curmă conjecturile mai ample cu declarația gravă:
— Dacă nu veniți, eu plec singur!…
— Lăsați-1 frate, că omul așa-i când îl cheamă dragostea ! făcu d-na Gotcu. Hai, duceți-vă, copii, cu toții, să scăpăm de voi, să ne încercăm și noi norocul! Cine-a pomenit revelion fără nițel joc de cărți?
Tinerii se urniră, zoriți aprig de Mircea. încărcați într-un automobil, claie peste grămadă, toți câți erau, în câteva minute debarcară în strada Frumoasă unde stătea Gavrilescu. Fură primiți cu urale zgomotoase. Angela, amețită de șampanie, într-un elan de voie bună, oferi tuturor câte-o sărutate. Liana întoarse capul îngrozită când văzu că într-adevăr se agață și de gâtul lui Dandu…
Casa era plină numai de tineret. Trei lăutari cântau neobosiți pentru dansatori. Gavrilescu își plimba jovialitatea dintr-o cameră în alta, fericit de fericirea odraslelor sale. îmbrățișă pe Mircea cu efuziune, iar pe Liana o sărută pe frunte, urându-i părintește toate bucuriile. In vreme ce Liana mulțumea și-i transmitea salutările bătrânilor, Angela sosi iar val-vârtej și se aruncă în brațele lui Dandu strigând:
— Hai să dansăm. Victor aș!… Grozav îmi place să dansez cu tine!… Tu ești cel mai bun dansator și te potrivești cu mine ca o mănușă…
Dandu avu o ezitare. Aruncă o privire Lianei ca o scuză. Angela îl ducea. Dispărură în ritmul dansului.
— Zburdalnică și nebunatecă e fata asta! zise Gavrilescu încântat. Ce să-i faci? Așa e tinerețea!… Să petreceți cât sunteți tinere, că pe urmă Dumnezeu știe ce-o să fie!
Câțiva băieți dădeau târcoale Lianei. Ea alese pe Remus O revoltă înăbușită îi clocotea în suflet. Purtarea Angelei i se părea o sfidare. Regreta amar că a plecat de-acasă unde a fost atât de fericită. Dacă i-ar fi spus lui Dandu, poate că și el ar fi preferat să rămână acolo. Se gândea ce să facă? în orice caz i-ar fi insuportabil să petreacă în casa asta unde, de cum a trecut pragul, i s-a risipit toată mulțumirea. Dacă nu i-ar fi fost rușine de invitații pe cari abia i-a părăsit, s-ar fi întors acasă.
— Ai vreo neplăcere? întrebă Oloman observându-i schimbarea și mai ales tăcerea.
— Nu — zâmbi Liana. Dar sunt puțin ostenită… Am alergat atâta azi…
Pentru dansul următor veni Dandu, scăpat cu multă dificultate din brațele Angelei. Liana îl scruta ca și când ar fi vrut să-i citească în inimă dacă a dansat cu plăcere cu cealaltă. Dandu era încălzit și avea respirația aprinsă. Liana, lipindu-se de el ca de un scut protector, murmură cu buzele aproape de urechea lui:
— Dansează bine Angela?
Nu-i vedea figura, numai glasul i se auzi:
— Aș, nu mă interesează pe mine acuma Angela…
Lianei glasul i se păru dulce și viril și-i oferea o satisfacție. După ce-și gustă satisfacția, îi spuse iar, cu altă voce, de răsfăț:
— Nu-mi place deloc aici, Danduțule… Nu mi-e simpatică nici casa, nici…
— Atunci să mergem în altă parte… Vrei? zise Dandu întorcând ochii în ochii ei cu o tandrețe care ungea sufletul Lianei.
— Da! tresări ea bucuroasă ca și când ar fi primit o mare dovadă de dragoste. Dar să nu observe Gavrileștii, să nu se ofenseze…
Fiind multă lume și gălăgie, reușiră să se strecoare în vestibul, să se îmbrace și să iasă afară, nevăzuți decât de femeia care făcea serviciul de garderobieră. Dandu o ținea de braț. Ajunseră în Calea Victoriei și porniră spre centru. Treceau cu băgare de seamă pe lunecușurile ce întrerupeau zăpada de pe trotoar.
Nu vorbeau nimic. Liana își auzea bătăile inimii, și se simțea liniștită și fericită parc-ar fi mers la patinaj. Un vânt aspru șuiera cu variații ca un plâns prelung, învolbura praf de zăpadă înghețată, îi împingea din spate grăbindu-i parcă spre ținta necunoscută. Automobile goneau cu mușterii gălăgioși. La Calea Griviții șoferii zgribuliți pe mașinile în stație îi salutară cu întrebări de claxon. Din restaurante răbufneau glasuri încâlcite cu melodii de beție. Rarii pietoni umblau gesticulând larg și vorbind tare parcă s-ar fi certat. Un bătrân cu chef, duhnind a băutură, pe trotoarul din fața Ateneului, îi examină curios oprindu-se pe loc, clătinând din cap și bombănind apoi:
— Poftă bună la dragoste!
Liana vedea și auzea toate și totuși avea impresia că plutește într-o lume străină, straniu de ademenitoare. Cunoștea strada, casele, magazinele și totuși toate i se păreau necunoscute, ca niște lucruri ireale între care ea singură trăiește real împreună cu omul a cărui atingere îi comunica o senzație de supremă vrajă.
Trecând pe lângă Cafeneaua Corso se uitară amândoi la geamurile luminoase, întrezărind înăuntru decolteuri de femei, figuri lucitoare de veselie. Liana nu se întreba unde merge, nici nu-i trecea prin minte asemenea întrebare, parc-ar fi avut certitudinea că vor ajunge unde trebuie și când trebuie. Observa că în Piața Palatului traversează spre strada Academiei, dar numai ca în vis, uitând imediat și fără să recunoască aievea locurile. Pe urmă cotiră pe strada Regală și pe urmă deodată își dădu seama că s-au oprit. Era o casă mare, cu multe etaje, cu poarta grea de fier forjat ca intrarea unui templu. Auzi glasul lui Dandu, foarte moale și duios:
— Aici stau eu… La etajul al doilea… Ne urcăm?
Liana nu avu nici o ezitare. Obrazii îi erau umezi de firicele de zăpadă topite parcă ar fi plâns fără să bage de seamă. Murmură ca o respirație:
— Da…
Intră pe poartă, în gangul întunecos. Nu-și simțea pașii. Era ușoară ca un fulg în vânt.