— Nu se poate, duduiță, zău, credeți-mă! se împotrivea soldatul. Don locotenent nu-i acasă și mi-a spus că vine târziu, poate după miezul nopții.
— Am să-l aștept, Tănase! zicea Liana stăruind. Acum cât e ceasul!… Nouă trecute.
— Duduiță, vreți să mă bată don’ locotenent?
— Nu te bate, Tănase… Am să-i spun că tu nu m-ai lăsat să intru și că eu…
— Ba eu v-aș lăsa, duduiță, păcatele mele, dar dacă don’ locotenent mi-a ordonat să nu vă mai dau drumul înlăuntru, ce-s eu de vină? C-așa mi-a spus, duduiță, uite, asta mi-e crucea!
Lianei nu-i mai era rușine să se umilească în fața ordonanței. Voia să vadă pe Dandu numai ca să-i ceară iertare și altceva nimic. Dacă o va opri el, firește, va rămâne. Dacă nu, va pleca. Dar Danduțu trebuie să știe că ea regretă și să-i păstreze o amintire frumoasă, fără nici o urâciune.
Stătu de vorbă cu Tănase numai despre stăpânul său. îl lăudau împreună. Liana vedea cum îi așterne patul, cum îi pregătește toate. Dădu și ea o mână de ajutor ici-colo. Pe urmă se așeză în camera cealaltă, unde data trecută a fost atât de nesocotită. Soldatul îi ținu de urât câtva timp, apoi o lăsă singură. Nu se plictisea deloc. Amintirile cele bune fluturau în jurul ei și-i aprindeau speranțe. Numai ceasornicul de masă îi arăta din când în când cum trece vremea: unsprezece, două-sprezece, unu fără un sfert…
Se ridică deodată bucuroasă. I-a auzit pașii la ușa antreului. Tănase îi spunea ceva, desigur că „duduiță” e înlăuntru. Glasul lui Dandu izbucni furios.
— Bine, tâmpitule, ce ți-am spus eu?… Ai?… Pentru ce nu execuți ordinul, crucea și…
Liana năvăli în antreu:
— Nu-1 bate, Dandule !… Te rog !… Pe mine să mă bați că numai eu sunt de vină!
— Ieși ! se încruntă ofițerul.
Iar după ce soldatul dispăru, aproape cu aceeași încruntare se întoarse la Liana:
— Ei, nu! Asta nu!… Ajunge, te rog!… Fii rezonabilă !
Trecu pe lângă ea în odaie parcă ar fi vrut astfel să termine discuția înainte de-a începe. Liana îl urmă:
— Nu fi supărat, Danduțule… Nu vreau să te… Nu vreau nimic…
— Atunci pentru ce mai…
Își trânti șapca pe masă, mănușile peste ea, bufnind mânios, fără să-și ascundă nemulțumirea și fără să se uite la ea, nu de sfială însă, ci ca să-i arate cât îl supără prezența ei nedorită.
— Sunt rezonabilă, Danduțule! zise Liana, întrebuințând cuvântul lui favorit spre a-i face plăcere și apropiindu-se puțin câte puțin. Am venit numai ca să vezi cât sunt de rezonabilă. Pe urmă n-am să mai viu până nu mă vei chema tu… E bine așa, Danduțule?
— Trebuie să înțelegi că s-a sfârșit și că trebuie să mă lași în pace! făcu Dandu mohorât și în glas cu o răceală respingătoare. Ce Dumnezeu, ești fată subțire și nu o…
— Da, Danduțule! continuă Liana mișcată ca și când n-ar fi auzit decât dorința inimii ei. Da!… îmi dau seama că s-a sfârșit și știu că te-am supărat mult, Danduțule! De aceea am și venit, să te rog drăguț să mă ierți, Danduțule drag !… Tu ai să fii fericit, dar poate ai să-ți mai aduci aminte câteodată de turturica ta și nu vreau să rămâi supărat pe ea fiindcă asta m-ar face și mai nenorocită… Vreau să-ți amintești numai că te-am iubit mult, Danduțule, mai mult decât poți tu să-ți închipui și că toate supărările numai din prea mare iubire ți le-am făcut… Mă ierți, Dandule?
Dandu mormăi puțin jenat:
— Ce să te iert?… Noi n-avem ce să ne iertăm…
— Acuma sunt mulțumită, Danduțule! zise Liana lipindu-se de el cu recunoștință. Acuma pot să plec… Să plec, Danduțule? adăogă punându-i mâna pe umăr și căutând să-i întâlnească privirea.
— Da, Liana! rosti Dandu, grav, scuturându-i mâna de pe umăr și depărtându-se de ea. Pleacă!
Liana, chiar în vorbele care o alungau, simțea un farmec și o încurajare. încercă să se apropie din nou, continuând ca o rugăciune:
— De ce nu mă tolerezi aici măcar noaptea asta, Danduțule?… Ultima noapte!… Am să fiu cuminte, îți jur!… Doar să fiu lângă tine, să te văd și să-mi mulcomesc sufletul… Nu vreau să-ți fiu o piedecă întru nimic… Poți să iubești pe cine vrei, să te însori cu cine vrei, Danduțule ! Numai nici pe mine să nu mă înlături de tot, de tot!… Câteodată, oricât de rar, să-mi dăruiești și mie măcar o rămășiță din dragostea ta, Danduțule!
— De ce mă silești să fiu brutal, Liana ? făcu Dandu, inflexibil. Vrei să pui soldatul să te izgonească?…
Parcă i-ar fi apărut brusc soluția, întoarse spatele, trecu grăbit în dormitor, închise ușa în urma sa și învârti de două ori cheia în broască. Liana rămase o clipă înmărmurită de groază că l-a pierdut. Se repezi la ușă, zgâlțâi clanța, bătu cu pumnii, urlând jalnic:
— Nu mă lăsa, Danduțule!… Te implor!… Danduțule, te implor!… Nu pot trăi fără tine! Mi-ai otrăvit sângele și nu mai pot fără otrava ta…
Fără puteri, căzu grămadă lângă ușa încuiată, gemând mereu:
— Nu mă părăsi, Danduțule!… Danduțule!
Lacrimile o înecau și totuși nu se sătura implorând și sperând…
Într-un târziu se mai dezmeteci. în jurul ei era liniște mare. Numai suspinele ei o crestau din când în când cu câte o dâră dureroasă. își lipi urechea de ușa care o despărțea de el Dandu respira calm, nepăsător. Poate că și dormea… Liana se ridică cu greu de jos… Toată ființa ei parcă era zdrențuită. Pe ușa deschisă a vestibului văzu pe Tănase, șezând pe un scaun și privind-o cu milă. îi miji în minte că bietul soldat stă de veghe numai din pricina ei.
Își luă poșeta de pe masă. Se privi în oglinjoara rotundă, își șterse ochii și obrajii, mângâindu-i cu puful de pudră ca să acopere urmele lacrimilor.
Soldatul îi deschise ușa, zicând blând:
— Sărut mâna, duduiță, și nu fiți mâhnită că viața…
— Noapte bună, Tănase!