În prima zi de august, Oloman s-a întâlnit în casa Rosmarin cu Constantin Alistar. Veneau amândoi să-și ia rămas bun de la Liana pentru o lună. Gazetarul a picat mai devreme. Mai ales de la moartea bunicii, Liana s-a legat de dânsul ca de un suflet adevărat prietenesc. Remus a luat parte afectuoasă la durerea ei. A fost la înmormântare, dealtfel ca și Alistar, și pe urmă aproape zilnic cu câte un cuvânt de consolare și de înțelegere. Lipsa lui din București, tocmai când se reîntoarce Dandu și când va trebui să aibă cu el ultima explicație, de despărțire, era pentru Liana ca, într-o luptă pe viață și pe moarte, pierderea tovarășului care, fără să-ți poată da vreun ajutor, prin simpla-i prezență, îți oferă totuși încredere mai mare în propriile-ți puteri. Era singurul om, în afară de bunica în puținele zile dinainte de-a dispare, care știa din gura ei despre iubirea lor și cu care putea vorbi despre Dandu și altfel ca despre un străin.
Alistar a mai rămas puțin și după ce Remus s-a retras. Spera să dobândească un cuvânt de dragoste, merinde pe răstimpul cât va fi departe de ea. Liana însă era mai abătută. Clipa revederii cu Dandu o înfricoșa și-i încleșta inima într-un zbucium cu atât mai aprig cu cât clipa se apropia. Alistar îi spunea că vrea să-i scrie mereu și o implora să-i trimită și ea, din când în când, câte-un rând măcar, să vadă că nu l-a uitat și să-i astâmpere dorul.
— Da, da, negreșit! murmura Liana cu gândurile aiurea.
A doua zi Rosmarin a adus vestea de la birou că Gavrileștii s-au întors aseară de la Mangalia, iar ziua următoare a venit în vizită Mircea cu Nina. Câteva minute au vorbit despre biata matîna, cum s-a prăpădit așa repede, apoi Mircea a început să povestească cum au plecat de la Mangalia, toată banda, cum au ajuns la Constanța, cum au ocupat aproape un vagon întreg numai ci cu de-ai lor, începând cu Dandu care era tăcut ca amorezații încât a fost ținta tuturor înțepăturilor glumețe până la București, urmând cu Coralia care…
Liana n-a mai auzit restul. Emoția îi paraliza toate simțurile. „A sosit! A sosit!” îi zbura neîncetat prin minte cu spaimă și cu bucurie în același timp. Va să zică totuși se vor revedea, evident ultima oară și pentru a-și explica despărțirea, dar se vor întâlni! Avea certitudinea că va veni el Nu-și dădea seama și nici măcar nu se întreba de unde a luat certitudinea sau dacă e întemeiată. A crescut în sufletul ei singură și a pus stăpânire atât de mult că l-a și visat cum vine, umilit și rușinat și bâlbâind vorbe care nu se putea înțelege, își pregătea răspunsuri când demne și mândre, când indiferente sau drăgălașe. Nu-i plăceau. Toate i se păreau false ca într-o dramă franceză de salon unde personagiile n-au altă preocupare decât să-și rotunjească frumos frazele. Și sfârșea totdeauna zicându-și că trebuie să se bizuie pe inspirația momentului.
Îl aștepta în fiecare zi precum i-a așteptat scrisorile, în locul lui soseau scrisori de la Alistar, lungi și sentimentale încât o enervau.
După vreo zece zile certitudinea începea să se zdruncine, făcând loc îndoielii Dacă s-ar întâmpla să nu mai vie? Dacă el consideră despărțirea lichidată? Dacă și lui i-e frică, de o nouă întrevedere care ar putea să redeștepte sentimentele numai amorțite?… Câteva zile se mai măguli cu închipuirea că, într-adevăr, lui Dandu i-e frică.
Pe urmă a început s-o chinuiască tot mai mult gândul că pentru Dandu iubirea lor e moartă definitiv. Atunci orice așteptare este zadarnică. El a părăsit-o, după ce s-a săturat de ea, ca pe orice fetișcană ieftină care trebuie să se socotească mândră că un locotenent fercheș i-a făcut onoarea să se amuze cu ea. El se consideră, desigur, dezlegat și scutit de orice fel de obligații, chiar a bunei-cuviinți.
Liana se revoltă. I-a dăruit fericirea, inima, viața ei toată. Nimic nu și-a păstrat, nici măcar demnitatea. El i-a aținut calea, i-a sfărâmat trupul și sufletul, iar acuma vrea să treacă înainte peste ruinele ființei ei, fără a se mai uita puțin înapoi…
Nu mai voia explicație, ci răfuială. El a isprăvit cu ea, dar ea n-a isprăvit cu el îi clocotea inima de ură:
— În sfârșit am deschis ochii L.. Nu mai sunt o proastă să-l aștept și să am emoții! Nu merită el atâta zbucium ! Dacă n-a fost capabil să înțeleagă delicateța mea, va fi silit să înțeleagă altfel!
Trei zile și-a călit mânia recapitulându-și toate suferințele și umilințele. Pe urmă, a patra zi, în același gang, unde odinioară a stat la pândă agitată de gelozie, s-a ascuns să-l aștepte iarăși, liniștită ca și când ar fi fost vorba de o întâlnire de afaceri. Știa că de la masă Dandu de obicei se duce acasă, fie să se schimbe și să plece iar, fie să se culce. Singura ei grijă era să nu se întâmple ca tocmai azi să aibă vreo încurcătură și să nu treacă deloc pe-a ca să. La urma urmelor va veni și mâine, și poimâine, pînă-1 va găsi, fiindcă trebuie să-l găsească și să se răfuiască.
Dandu apăru. Părea obosit în uniforma de serviciu. Liana îl văzu intrând. Mai rămase locului câteva minute, apoi trecu strada și urcă scările, fără grabă, parcă n-ar fi vrut să sosească prea devreme. Se opri puțin la ușă, să-și potolească respirația, să-și calmeze inima care începuse să se tulbure. Sună. Auzi pașii soldatului venind din camera de dormit. Nerecunoscând-o îndată în doliu, ordonanța avu o ezitare; dar pe urmă, cu o timidă încercare de-a reînchide ușa, bâlbâi speriat și rușinat:
— Duduiță, sărut mâna, să ne iertați că don locotenent nu-i acuma…
Liana îl măsură cu dispreț și intră în vestibul. în aceeași clipă glasul lui Dandu întreba dinlăuntru:
— Cine-i, Tănase?
— Eu sunt… Liana !
După o mică pauză glasul ofițerului răspunse șovăitor:
— Numai un moment că tocmai mă dezbră…
Nu sfârși parcă s-ar fi sfiit să rostească cuvântul. Liana trecu în odaia cealaltă, strângând poșeta în mâini ca o pavăză. Așteptând, în picioare, ochii ei rătăceau prin încăpere pipăind obiectele atât de cunoscute care toate îi deșteptau amintiri, evocau momentele de fericire sau speranțele de altădată. Totuși reușea să nu se înduioșeze, ca și când inima, prea plină de răni, ar fi devenit refractară bucuriei… Se pomeni deodată cu Dandu în față, ca ieșit din pământ, aproape s-o sperie. Avu și el o tresărire văzând-o în doliu, deși știa despre moartea bunicii. El însă își redobândi imediat stăpânirea și zise cu o politeță exagerată, fără a o privi în ochi:
— Iartă-mă, Liana, că te-am făcut să aștepți… Dar de ce nu stai jos ?
Între dânșii era mescioara de scris. Dandu trecuse de partea cealaltă, poate înadins ca să nu se apropie prea mult și să nu fie obligați să-și dea mâna.
Liana, parc-ar fi vrut să-și încerce inima, îl examină o secundă gândindu-se: „Cum am putut să-l iubesc atâta?” începu apoi clar, fără ezitare:
— Te aștept de aproape trei săptămâni, Dandule, să vii și să…
Suspendă fraza. Voia să-l lase pe el să complecteze: să explici sau să aranjezi.
Plimbându-și privirile pe masă, ca și când ar fi căutat ceva, ofițerul răspunse cu aceeași politețe care pe Liana o enerva:
— Am crezut că în sfârșit și tu ai înțeles că…
Se întrerupse și el, imitând-o pe ea, ca să nu rostească un cuvânt aspru. Liana însă îl complectă grabnic, mulțumită că i-a dat prilejul:
— Că m-ai mințit și că ți-ai bătut joc de mine?… Da, bine, în sfârșit a trebuit să înțeleg, firește, prea târziu! După ce m-ai necinstit, după ce…
— Nu poate fi vorba de necinste între noi, Liana! reluă Dandu, oprind-o. A fost iubire.
— Eu am crezut în iubire — zise Liana cu o nuanță de amărăciune. Cât de mult am crezut! I-am jertfit tot fără ezitare. Și iată rezultatul!
— Toate în lumea asta trebuie să aibă un sfârșit, Liana ! făcu dânsul, după o tăcere, grav.
Liana râse batjocoritor:
— O, filozofule!… Vrei să-ți acoperi purtarea cavalerească cu sentințe înțelepte!…
— Ce să fac? zise Dandu mai rece. încerc și eu să spun mai delicat ceea ce mă silești tu să spun.
Schimbarea tonului spulberă brusc ultimii aburi de speranță care totuși mai dăinuiau în sufletul Lianei. Cu vocea nesigură, aproape înecată, înfricoșată parcă de răspunsul ce avea să-l audă, întrebă:
— Adică nu mă mai iubești deloc, Dandule?
— De ce să mă silești să…
— Sau poate nu m-ai iubit niciodată? continuă ea cu ochii disperați.
— Cred că da — zise ofițerul calm.
— Numai crezi, nu ești sigur? insistă Liana, parcă de cuvântul lui ar atârna lumea.
— În orice caz te-am dorit mult — murmură el gânditor. Cred că m-aș fi împușcat atunci dacă…
— Doamne, Doamne, Doamne! bolborosi Liana abia perceptibil, numai pentru sine.
Stăteau față-n față și se priveau și Liana avea impresia că Dandu se depărtează, micșorându-se și schimbându-și mereu formele ca o fantomă nereală care totuși îți sporește în inimă panica. Dispăruse din sufletul ei și ura, și iubirea. îi rămânea numai o spaimă greoaie, obositoare prin persistență. Apoi deodată îi răsări, ca o minune mântuitoare, o întrebare nouă:
— Da… pe ea o iubești?
Dandu păru surprins. Răspunse, însoțindu-și vorbele cu un gest nehotărât:
— Nu știu… Eu nu-mi pun întrebări d-astea… Cred că da.
— Nu ești sigur? continuă Liana cu mirare și o licărire de bucurie.
— Siguranța e relativă, mai ales în iubire. Numai experiența te lămurește.
— Și totuși vrei să te însori cu ea?
— Căsătoria n-are a face cu iubirea ! zise Dandu convins.
— Bine dar?…
Întrebarea frântă cuprindea nedumerire și reproșuri. Ofițerul înțelese gândul ei și nu ezită deloc, ca și când lucrul ar fi fost de mult clar într-însul:
— Desigur că m-aș fi însurat cu tine atunci și aș fi fost nespus de fericit dacă m-ai fi primit de bărbat.
— Și acuma nu? făcu Liana îngrozită.
Dandu ridică întâi numai din umeri, evaziv. Fiindcă ochii Lianei stăruiau, după câteva momente adăogă cu un glas mai cald, în care vibrau regrete și amintiri:
— Uite, Liana dragă… De ce să ne înșelăm și să ne ascundem? Oricât ar fi de penibilă o clarificare, tot e mai bună decât… Mie mi-e greu să-ți explic motivele și celelalte. în mintea mea și în sufletul meu toate sunt limpezi și totuși nu găsesc cuvintele cele adevărate care să-ți lămurească și ție ceea ce în mine e așa de perfect lămurit… Nu ne potrivim. Liana, pentru o viață întreagă! Tu ești bună și frumoasă și plină de toate calitățile. Ești prea bună pentru mine— iată, cred că asta are să te convingă. Eu m-am simțit lângă tine veșnic inferior, și mic, și umil, și deseori ticălos. Nu știu de ce. Din prima zi și până în clipa asta când trebuie să ți-o spun… Ce vrei, Liana? E înjositor pentru un bărbat să se simtă atât de inferior față de femeia lui, și intolerabil Mi-ar fi imposibil să trăiesc mereu așa… Aș vrea să înțelegi și tu…
— Înțeleg că nu m-ai iubit niciodată, Dandule! zise Liana fără să-și mai ascundă durerea.
Explicația i se părea stranie, o înmărmurea, dar în același timp vedea și simțea că el o crede și că e sincer cum nu a fost poate niciodată în trecut Durerea amenința s-o covârșească, s-o facă să se piardă și să nu mai știe nici ce vrea, nici pentru ce a venit Continuă, repede, înăbușindu-și duioșia care amenința s-o năpădească:
— N-am venit la tine acum de plăcere, îți închipui… Aveam iluzia că m-ai iubit cum te-am iubit și eu. Am crezut că ceea ce se petrece azi e un capriciu trecător și voiam să-ți propun să ne căsătorim ca să nu mai fim despărțiți, să scapi și tu de tentații și să continuăm viața împreună mai fericiți… Acuma văd bine că asta nu se mai poate… Totuși o reparație îmi datorezi, Dandule! în legătura aceasta nenorocită tu nu pierzi nimic, pe când eu am pierdut tot. Așa că… Nu mă iubești — nu face nimic Nu-ți reproșez nimic îți cer numai un gest care să-mi dovedească și mie și altora că n-ai vrut doar să-ți bați joc de mine. Nu vreau să trebuiască să roșesc și să mint când va veni poate timpul și pentru mine… Și gestul e foarte simplu, foarte expeditiv. Ne căsătorim numai de formă, ca să-mi redai ce mi-ai luat, și a doua zi divorțăm. Din parte-mi ai consimțământul în scris anticipat… Așa-i că nu-ți cer mult? Ție gestul nu-ți pricinuiește nici o dificultate, iar mie îmi dăruiește dreptul de a umbla cu fruntea sus. Nu-i așa, Dandule?
El asculta întunecându-se din ce în ce, fără să o privească. își examina unghiile, lăsând-o să sfârșească în liniște. Apoi își descreți fruntea și îi zise aproape surâzând, parc-ar fi răspuns la o glumă:
— Nu, Liana, nu se poate… De ce să terminăm cu o farsă o legătură de iubire? N-ar fi demn nici pentru tine, nici pentru mine.
— Atunci… atunci cum vrei tu s-o terminăm? murmură Liana iarăși îngrozită, mai ales de înfățișarea lui nepăsătoare.
Dandu strânse din umeri, ca și adineaori, încruntând puțin și sprâncenele, ca și când ar fi vrut să-i dea mai elocvent a înțelege că întrebarea ei e de prisos. Liana însă dorea un răspuns și-l așteptă un răstimp cu frică, apoi consternată. Urmărea fiece mișcare a lui Dandu și în fiecare descoperea aceeași impasibilitate. în tăcerea prelungită Liana își auzi deodată suspinele pornite, necontrolate, de dincolo de conștiința ei. Slăbiciunea i se furișa în suflet, gata să o biruiască. Dacă nu va reacționa imediat, peste câteva momente va plânge și atunci va fi venit în zadar. Se cutremură. Urmă șovăind încă:
— Va să zică tu crezi că n-ai nici un fel de obligație față de mine?
El tăcea.
— Nimic, Dandule? reluă Liana cu vocea stinsă. Absolut nimic ?
Mai așteptă o clipă. Tăcerea lui începea să o revolte.
— Crezi că superiorii tăi ar fi și ei de aceeași părere dacă ar afla cum te-ai purtat?
— Ce vrei tu, în fond. Liana? zise Dandu deodată întorcând spre ea niște ochi în care lucea o sclipire de ironie.
Liana căuta necontenit să se stăpânească. îi era frică să nu fie vulgară, să nu izbucnească în invective, deși indiferența aceasta față de toată durerea ei o simțea ca o insultă care ar merita orice ieșire, cât de violentă.
— Nu vreau să rămân batjocorită de tine !… Trebuie să mă iei de nevastă !… Iar dacă nu vrei de bunăvoie, vei fi obligat!… Da, să știi! Tocmai de aceea am venit… Nu-ți voi permite ție să mă consideri o simplă jucărie ori un obiect de distracție! Voi merge unde va fi nevoie și voi reclama și vei fi silit să te execuți! Am fost fecioară când m-ai ademenit. Un om de onoare nu poate abuza de o fecioară și apoi să întoarcă spatele. Numai brutele…
Imperturbabil, Dandu replică:
— Exagerezi, Liana! Nu te-am ademenit și nici n-am abuzat de tine… Am eu mutră de satir?… Nu, să nu exagerăm! Dacă pornim așa, ne rătăcim în vorbe… Atunci aș putea să te întreb și eu: ești sigură că ai fost fecioară?
— Cum? îngăimă Liana uluită parcă n-ar fi înțeles.
— Ai să poți dovedi superiorilor mei, cum zici, c-ai fost fecioară? repetă dânsul cu același ton liniștit și puțin ironic.
Liana nu se dezmeteci complect. Pe figura lui vedea o satisfacție ciudată. Atunci își aminti subit un moment pe care niciodată n-a cutezat să și-l evoce dintr-un scrupul de rușine pentru mândria ei. în camera de-alături, în prima noapte, când ea, în patul răscolit, zăcea goală, cu ochii închiși, cu inima grea de emoția plăcerii dureroase, l-a auzit deodată pe el, care se sculase și stătea în picioare lângă mescioara de-alături, rostind cu un glas ciudat, de satisfacție lucidă: „Sâc!” Cuvântul i s-a părut atât de vulgar că a tresărit și a deschis ochii. Era întunerec și nu i-a putut vedea fața… în secunda aceasta însă era sigură că atunci a avut aceeași înfățișare ca și acuma… Se clătina pe picioare. Mânia i se îngrămădea în piept și o sufoca. Izbucni într-un țipăt prelung, ca un urlet de deznădejde:
— Lașule !… Lașule!… Lașule !…