Peste câteva zile locotenentul Dandu se prezentă personal cu liliacul de rigoare. Vizita și-a anunțat-o prin Liana, li spusese că vrea să-i vorbească mai mult și nu poate pe stradă. Nu-1 mulțumeau întâlnirile mai totdeauna întâmplătoare, mai totdeauna de față cu străini. Trăia într-o tortură permanentă căreia trebuia să-i puie capăt
D-na Rosmarin a vrut să se pregătească, să-l aștepte cum trebuie așteptată o vizită anunțată. Liana se opuse. Are să-i dea un ceai și ce se va găsi. Nu dorește să-și închipuiască Dandu că vizita lui i-a scos din fire. Didina nu insista ca să nu o supere și să fie enervată când va veni băiatul. Era însă sigură că vizita aceasta nu poate fi decât preludiul cererii în căsătorie.
— În sfârșit! făcu Dandu, respirând adânc, când se văzu numai cu Liana în salonașul cald, în lumina cenușie a începutului de înserare care rotunjea și înmuia lucrurile.
— De ce zici în sfârșit? îi reproșă drăgălaș Liana. Nu ți-a interzis nimeni să vii și până acuma… Cum ai venit atunci, la ceai, nepoftit…
— Atunci a fost o nebunie — zise locotenentul uitându-se împrejur parc-ar fi vrut să se încredințeze că sunt singuri. Nebuniile nu merg în toate zilele.
— Da… poate! murmură fata după o mică pauză. Adăogă apoi mai sigură: Ei, acuma stai colea, în fotoliu, și spune-mi ce-ai mai făcut, cum te-ai mai distrat…
Dandu se așeză încurcat, zicând:
— N-am mai făcut nimic și nu mă interesează nimic… Mă gândesc numai la tine. Asta mi-e toată ocupația.
— O, o, o! râse Liana. Crezi că mă flatezi?… Ziceai că vrei să-mi vorbești, să…
— Nu știu ce să-ți vorbesc — mormăi aviatorul întunecat. Am mințit. Am vrut să fiu cu tine, să te văd, să…
Liana, în fața lui, în picioare, rise iarăși cu același gâlgâit băiețesc. Făcu o piruetă și întrebă glumind:
— Iată-mă ! îți plac așa?
— Da! zise Dandu apăsat. Și așa și oricum !
Cuvintele, și mai mult glasul lui răspândeau în
atmosfera caldă o tulburare ca un parfum greu. Liana se silea să o împrăștie, schimbând necontenit subiectul și tonul convorbirei, simțindu-se din ce în ce mai iritată că nu reușește și că trebuie să respire fără voia ci amețeala stranie pe care o întreține el inconștient.
D-na Rosmarin apăru atunci ca o salvare, radioasă și gălăgioasă:
— Bine-ai venit, domnule locotenent!… Ce bine-mi pare L.. Ce mai faci?… Mi-a spus Liana că v-ați întâlnit ici-colo și cât ești totdeauna de gentil… îmi pare foarte bine… Dar de ce nu dăduși drumul luminii, Liana dragă? Parcă s-a făcut întunerec aici…
În același glas grăbit bâlbâiră amândoi:
Nu…
Iar Liana continuă neglijent, observând, fără să-l privească direct, cât se bucură Dandu de cuvintele ei:
— E mai agreabil așa, mămicule… Și mai intim. Dealtfel abia a început să se însereze și…
— Bine, faceți cum vă place vouă! aprobă doamna Rosmarin mereu cu însuflețire. N-ai oferit nimic domnului, Liana?… Se poate?… Vă trimit eu numaidecât un ceai fierbinte și bun, să vă încălziți nițel, că s-a lăsat frigul, poate să și ningă. N-ar fi de mirare, suntem în decembre și trebuie să vie iarna…
— Mă rog… din partea mea… — bolborosi Dandu încurcat.
— Ce-are a face! Nu e nici un deranj! replică bătrâna. Ei, eu vă las, copii, mă duc să vă prepar ceaiul…
Când se închise ușa, locotenentul răsuflă ușurat. Liana se simțise jenată de exuberanța verbală a mamei sale și regreta că a destrămat atmosfera de adineaori. Murmură parcă i-ar fi cerut indulgență:
— Săraca mama! Așa e ea, plină de inimă și de…
Se opri dându-și seama că vorbele sunt fără rost.
Dandu, în picioare, o privea. în privirea lui mocnea o decepție rău disimulată. Liana, ca și când l-ar fi jicnit cu ceva fără știrea ei, se crezu obligată să-i spulbere nemulțumirea. Se așeză pe divan, își potrivi două perne lângă perete să-și razeme spatele, își îndoi și-și strânse picioarele acoperindu-le cu poala rochiei, pe urmă îi făcu semn cu degetul, drăguț, chemîndu-1:
— Vino, șezi colea, lângă mine, frumos, și să vorbim… Adică să vorbești acuma d-ta, fiindcă eu…
— Dacă-mi zici mereu d-ta, cum să… să-ți vorbesc? zise dânsul apropiindu-se.
— Bine, Dandu… Cum vrei tu ! surise Liana.
Dandu își sprijini spatele de zid, lângă ea, cu picioarele de-a curmezișul divanului. Umerii lor se atingeau, iar genunchii ei se propteau ușor în coapsa lui.
— Acuma ești mulțumit? întrebă Liana iarăși, după un răstimp, cu glasul puțin voalat.
El nu răspunse. Se uita drept înainte, parcă ar fi fixat un obiect pe peretele din față. Liana, cu fața întoarsă spre el, îi vedea numai profilul estompat de întunerecul ce invada treptat odaia. îi auzea însă clar respirația aprinsă, sufocată. Apoi, în tăcerea care continua, îi simți brațul care se strecura ușor după spatele ei, cuprinzându-i mijlocul
— Ei, aide, spune ceva! reluă ea, rupând liniștea care îi înfășură ca o pânză moale. Ziceai că…
Dandu întoarse încet fața spre ea. Ochii lui luceau și lucirea avea un tremur. Obrajii lor erau alăturați. O șuviță galbenă din părul ei gâdila fruntea îmbrobonată cu picuri foarte fini de sudoare. Brațul lui îi strângea mai puternic talia până ce gura se plecă brusc pe buzele ei ușor întredeschise, strivindu-le și sorbindu-le respirația. în același timp mâna cealaltă începu să se plimbe pe sânii ei, întâi cu mângâieri blânde, apoi din ce în ce mai brutale, fărâmându-i și zdrobindu-i cu o patimă sălbatecă.
— Mă doare! suspină Liana fără glas, cu gura înăbușită de gura lui lacomă apucând cu amândouă mâinile degetele care-i torturau sânii.
Izbuti să-și descleșteze buzele din sărutarea dureroasă. își aranja febril coafura și corsajul, își întindea rochia pe picioare, apărându-se de încercarea Iui de a reîncepe. Murmură cu o imputare în care totuși nu punea supărare:
— Asta ai vrut să-mi spui?… O, dacă numai asta…
Se auziră pași în hol.
— Ia vezi, că vine cineva! șopti Liana cu un avertisment de complice.
Intră Rosmarin. El n-ar fi vrut să apară, dar Didina a stăruit că nu se face să fie nepoliticos cu un tânăr așa de simpatic și nici să-i lase singuri atâta vreme. Dandu sărise în mijlocul camerei și-și netezea grăbit haina.
— Nu vă deranjați, frate! zise bătrânul cu afabilitatea lui acrișoară. Venii doar să dau bună ziua domnului…
— Nu ne deranjezi, tată, se poate? protestă Liana. Stăteam de vorbă și… Uite, nici nu observarăm că s-a făcut întunerec… ia să aprindem lumina!
Surâse către Dandu ca și când i-ar fi zis în necaz că s-a isprăvit. Tânărul clipea zăpăcit și de lumina și de prezența bătrânului, care se lăsase pe un scaun pentru conversație.
— Va să zică d-ta ești. de la aviație, cu aeroplanele ?.. Frumoasă slujbă, dar periculoasă !
— Când te obișnuiești cu pericolul, nici nu mai bagi de seamă — zise locotenentul
Veni Tinca cu tava încărcată… Și peste o oră, la plecare, Dandu întrebă pe Liana în marchiză:
— Când ne mai vedem?
— Când vrei — șopti Liana.
— Mâine?… Mâine! stărui el.
— Bine, mâine— spuse Liana, dar se răzgândi brusc: Mâine nul.. Săptămâna asta trebuie să-mi văd de Universitate… Duminecă!
Nu voia să pară grăbită a-1 revedea…
Didina se sili să o descoase: ce i-a spus, cum s-a arătat?… Liana zâmbea:
— Nimic, mamă dragă… Ce putea să-mi spuie?,.. Prostii de-ale noastre… Și dealtfel Dandu e prostuț rău ! Trebuie să-i scoți vorbele cu cleștele…
în aceeași seară Mircea dădea de știre solemn familiei că s-a hotărât irevocabil să se însoare cu fata cea mare a lui Gavrilescu. Vestea provocă în casă o bucurie imensă. Toți îl felicitară, îl îmbrățișară, Didina plângea, și râdea și exclama:
— Dragul mamii, dragul mamii, să-ți ajute Dumnezeu !… Ce fată bună, săraca Nina, și cuminte!… Poate o vrea Dumnezeu ca în curând și Liana…
Liana o opri râzând:
— Încet, mămicule, nu te grăbi!… pe mine lasă-mă deocamdată !… Mircea cât s-a gândit până s-a hotărât?…