Bebe nu se mai putea mișca de lângă gramofon. Dansatorii n-aveau răbdare nici cât trebuia să întoarcă sau să schimbe discurile. Bufetul bogat, aranjat cu atâtea emoții de d-na Rosmarin în sufrageria mare unde proiectase să servească pe toată lumea, în reprize, la masă, avea multă căutare, negreșit, dar într-o dezordine care ar fi întristat inima oricărei gospodine ambițioase. Nici măcar bătrânii nu s-au așezat la masa, să guste din toate și astfel să procure Didinei bucuria scontată, ci s-au întins la cărți, nemaiscăpând de stăruințele d-nei Gotcu, și acolo a trebuit să-i servească Tinca, la întâmplare, cum ajungea și ea, singură la atâția oameni și fiecare cu gusturi diferite. Cei tineri baremi luau singuri ce pofteau, înghițeau repede, continuau dansul, reveneau la bufet și nu încetau să complimenteze pe gazdă ce lucruri delicioase le-a dat și ce mulțumiți sunt De Bebe a trebuit să aibă grije bunica, altminteri ar fi rămas nemâncat. I-a dus ce știa ca că-i place lui mai mult și copilul s-a regalat perfect, fericit că are un rol atât de important încât toți îi strigau:
— Bebe, mai pune un tango !… Bebe, pune foxul de adineaori!… Bebe…
D-na Rosmarin totuși nu se putea consola că n-au mers lucrurile cum trebuie într-o casă serioasă, oricât bunica îi spunea mereu:
— Lasă că e foarte bine! E belșug și toți mănâncă și petrec cum nu se poate mai plăcut!… Nu te mai necăji de pomană !
Invitații noi soseau. Dansatorii sporeau. Se putu alcătui a treia masă de pocher. Constantin Alistar făcu o nouă încercare să-și cedeze locul. D-na Gotcu protestă energic. Îl luase cu forța la cărți și acuma nu-i mai dădea drumul fiindcă pierdea și voia negreșit să se refacă. Directorului nu-i plăcea jocul de cărți, iar astă-seară în special îl detesta. Se uita mereu la cei care dansau, vedea pe Liana când cu unul când cu altul, îi întâlnea câteodată privirea și ea îi surâdea chemîndu-1 parcă.
— Fii atent aici, frate! îl admonesta d-na Gotcu furioasă cum era totdeauna când pierdea. Lasă-i în pace pe tineri că d-ta nu mai ești de seama lor!..
Pe Alistar îl supărau asemenea cuvinte tocmai pentru că erau rostite cu ton de glumă și cei. dimprejur tăceau haz.
— Ce-s eu de vină, madam Gotcu, daca d-ta nu cunoști jocul și pierzi? replica el invariabil provocând râsete discrete.
D-na Gotcu se enerva mai rău și că îi zicea „madam”, dar mai ales de învinuirea că nu știe să joace când. ea avea convingerea că e cea mai strașnică pocheristă.
— Dacă aș avea eu norocul d-tale știu că mi-ar merge bine — mormăia dânsa cu dispreț.
De două ori s-a ridicat de la masă Alistar, să se mai destindă, punând pe Rosmarin să-i țină locul. Nici nu apuca să schimbe o vorbă sau să angajeze un dans că d-na Gotcu îl și striga revoltată pe Rosmarin care juca și prost și cărpănos…
Liana își dădea toate silințele ca toți invitații să se simtă cât mai bine. Avea câte un cuvânt amabil sau un surâs pentru fiecare deși aviatorul se ținea după ea ca umbra.
— Mai ocupă-te și de celelalte, domnule locotenent — zicea Liana cu o imputare drăguță. Eu am obligații față de toată lumea și nu pot sta numai cu d-ta!
— Te iubesc! izbucni Dandu cu privirea arzătoare și cu glas înăbușit, aproape mânios.
— Bine, știu, dar…— râse fata evitându-i privirea și vrând să interpreteze ca o glumă declarația lui.
— Numai pentru d-ta sunt aici, restul lumii mi-e indiferent! urmă aviatorul greoi parcă și-ar fi smuls vorbele din străfunduri ferecate.
— Mai bine nu veneai pentru că eu nu pot…
Răspunsul sună aspru ca și când ar fi dorit să extirpeze rădăcinile unei ispite. Dandu nu mai spuse nimic. Fie că n-a auzit replica, fie că nu vrea s-o înțeleagă. Dealtfel nu era vorbăreț. Dansa bine dar nici nu deschidea gura. Se învârtea cu privirile în gol sau cu ochii închiși parc-ar fi plutit în altă lume.
— Mă gândesc ce-am discuta noi doi dacă am fi condamnați să stăm o zi întreagă împreună? îl întrebase Liana ironic în cursul unui tango, mai adineaori.
— Nimic. Ne-am iubi! a răspuns tânărul clar, înfigându-și privirile aprinse în ochii ei.
Dansând încolăcea brațul peste mijlocul ei și o strângea atât de tare că Liana își simțea sânii striviți pe pieptul lui. în același timp pe spatele decoltat palma lui fierbinte uscată se plimba ca o mângâiere ascunsă care nu-și găsește locul. Liana îl toleră la început de jenă, făcându-se că nu observă nimic. Se degaja încetișor din strânsoare. El însă nu-i dădea răgaz și nu se sfia. Avea în figură o încăpățânare neobișnuită care-i înăsprea trăsăturile altfel delicate. Micșora și încetinea pașii dansului, pierzând ritmul. Dansul devenea un pretext de îmbrățișare prelungită.
— Ai zburat vreodată ? o întrebă el brusc, oprindu-se de tot și ținând-o mai strâns îmbrățișată.
— Nu…
— Vrei să zbori cu mine?
— Bucuros, dar acum a trecut sezonul… La primăvară, poate…
Dandu tăcea. Liana simțea că ar mai fi vrut să zică ceva. Pe urmă, în loc să mai vorbească, îi cuprinse talia cu amândouă brațele. Liana protestă ofensată:
— Ori dansezi, ori…
Discul însă se termină și muzica încetă. Se desfăcu din îmbrățișarea lui. Se simțea mai mult rușinată decât tulburată. Se duse la mesele de joc. Alistar o privea ca un martir. Se așeză pe un scaun liber, lângă el. Se uită în cărțile lui, apropiindu-se de dânsul și întrebând:
— Pierzi sau câștigi?
— În orice caz te pierd pe d-ta — răspunse Alistar foarte încet.
Liana nu găsi prompt replica pe care ar fi dorit-o. Recurse la trucul instinctiv al femeiei în orice încurcătură față de un bărbat; ridică ochii leneș spre el și surâzând enigmatic murmură:
— Da?
D-na Gotcu chiar atunci câștigase un pot important și era veselă. Aranjându-și banii în grămejoare simetrice, strigă încântată:
— Rămâi lângă el. Liana mică, să-l mai zăpăcești nițel, că numai așa am să-mi pot scoate ceva din pagubă… Are un noroc colosal!
— Nu vreau să piardă din pricina mea! zise Liana sculându-se cu același zâmbet și adăogând galeș către Alistar: Am să mai viu să-ți văd norocul!
Se depărtă. O neliniște vagă, confuză o urmărea. Văzu pe Oloman singur.
— Te-am neglijat, așa-i? îi spuse cu o izbucnire caldă parc-ar fi găsit într-însul un refugiu. Știu însă că d-ta nu te superi. Nu-i așa?… D-ta înțelegi cât… Numai d-ta ești prietenul meu adevărat!
— Am observat că te-a acaparat de tot aviația — zise tânărul ziarist fără a-și ascunde ironia. Simpatic băiat, nu?
— 0, e atât de gol, atât de…! făcu Liana cu un suspin de plictiseală, evitându-i însă privirea. Și, întrerupându-se, întrebă cu altă voce: Dar cel puțin te simți bine la noi ? Dansezi ?
— E delicios la d-voastră și am dansat cu toată lumea, deși nu sunt pasionat, afară de d-ta!
— Iartă-mă, te rog! Nu e vina mea dacă d-ta n-ai insistat… Dansul următor e al d-tale! Ești mulțumit?
Iancu Petrescu, urmat la câteva secunde de locotenentul Tănăsescu, se apropia obsechios:
— Domnișoară, totdeauna sunteți frumoasă, dar fermecătoare ca astă-seară parcă nu ați fost niciodată!
Complimentul, sincer părea totuși bolovănos și fără noimă, mai ales că Tănăsescu nu voia să se lase mai prejos și-l complectă cu câteva fraze poetice adaptate pentru ocazie din vreo piesă de-a lui.
— Mă faceți să roșesc! zise Liana și profită să se reîntoarcă la jucătorii de cărți.
Atunci reîncepu muzica. în pragul salonului o întâmpină Dandu care, fără nici un cuvânt, o luă de talie și pomi dansul în aceeași îmbrățișare iritantă. Când trecură pe lângă Oloman, Liana îi auzi glasul resemnat:
— Parcă era dansul meu?
— Următorul, negreșit! spuse Liana roșind. Ce să fac dacă el…
Strânsoarea lui îi înăbușea respirația, dar nu mai protesta și nici nu încerca să se libereze. Învârtirile o amețeau și o osteneau. închise ochii, lăsându-se la voia întâmplărilor. Deodată îi răsună în ureche vocea lui Dandu, poruncitoare și răgușită:
— Ascultă, fetițo, mult ai să mă chinuiești?… Eu nu pot suporta astfel de… Spune-mi, vreau să știu, când vii la mine?
— Ce zici? întrebă Liana uluită crezând că n-a înțeles bine.
Aviatorul tăcu câteva clipe, apoi continuă mai înăbușit:
— Trebuie să vii la mine!… Spune acum când să te aștept! Hai, spune, altfel…
— O, ce-ți închipui d-ta… Se vede că…
Covârșită de indignare și de rușine, Liana se smulse din brațele lui și-l lăsă în mijlocul holului. Era atât de zăpăcită că nu-și mai dădea seama ce face Pomi spre salon, se întoarse brusc și intră în dormitor. Două doamne conversau apatic într-un colț, iar mai încolo Nina cu Mircea mai mult se priveau decât vorbeau. Văzând lumea, Liana bâlbâi ca o explicație:
— Așa m-am încălzit de rău…
Se opri în fața oglinzii înalte de perete. își văzu figura convulsivă.
„Nu merită un bădăran să mă enervez atâta!” se gândi ca dregându-și în neștire fața cu puful mare de pudră.
Pe urmă, redobândindu-și calmul, reveni în hol. Dandu stătea în același loc, cu brațele atârnate, cu capul în pământ parcă ar fi căzut într-o toropeală. Liana trecu în salon fără a întoarce ochii spre el. Se așeză la altă masă, întâmplător lângă maiorul Antonescu care, asistat de Lelița, pierdea.
— Bine că vii d-ta — mormăi maiorul. Poate să-mi mai alungi ghinionul, că m-am uscat de tot.
— Liana nu răspunse și nu observă privirile Leliței precum nu observa nimic deși părea că urmărește jocul cu mare atenție. Când începu iar un tango, își domină un fior. Văzu îndată pe Dandu apropiindu-se și apoi îl auzi, plecat lângă obrazul ei și simțindu-i respirația:
— Vrei să dansăm, Liana?
— Nu mai dansez, mulțumesc. Mă doare capul! murmură ea fără să-l privească.
Aviatorul se retrase câțiva pași și rămase acolo, perplex. Liana se sculă totuși parcă n-ar mai fi putut sta în același loc.
— Mai vino și pe aci, Liana, dacă nu dansezi! strigă iar d-na Gotcu de-alături. Vino să mai potolești pe directorul tău că ne-a curățat toate fondurile!
Liana trecu zâmbind. Așezându-se, zări uitătura dușmănoasă cu care Dandu examina pe Alistar. Pe urmă, după un răstimp, fără a-1 mai privi, simți că a plecat. Atunci deveni exuberantă. începu să cocheteze mai insistent cu directorul, să-i șoptească o drăgălășie, să se plece peste brațul lui sub pretext să-i vază cărțile… Mai veniră și alții să o invite la dans. Refuză. Nu mai voia să danseze. într-un târziu se ridică de la masă. Trebuia să se miște. Aviatorul îi aținu calea, umil:
— Iartă-mă! Am fost nebun…
— Ai fost, bine zici! zise Liana râzând exagerat. De aceea n-am nici să te iert, nici să nu te iert. Mi-e indiferent.
— Cel puțin să mai dansăm! se rugă Dandu.
— A, nu… M-am săturat! declară ea tot râzând, dar categoric.
Schimbă câteva cuvinte cu d-na Buta, care o felicită pentru Remus Oloman, un tânăr de rară inteligență și distincție sufletească. Apoi Didina o chemă să-i spuie ceva. O urmărise tot timpul și se bucurase de cum a petrecut cu ofițerul de aviație. A observat însă că de câtva timp se poartă foarte urâcios cu dânsul și ținea să-i atragă atenția că nu face bine înstrăinând un băiat așa de…
— Nu te mai amesteca, mamă, și în treburile mele cu băieții! i-o reteză Liana enervată. Ce Dumnezeu, ești doar femeie bătrână !… Știu eu ce merită fiecare și n-am să te consult pe tine!
— Fă cum știi, dar eu ca mamă…
D-na Rosmarin tăcu speriată de atâta supărare, remarcând în sine că tare sunt nervoși tinerii din vremea de azi și nu primesc nici măcar un sfat bun de la părinți…
Înspre miezul nopții invitații începură să plece. Dansatorii obosiți făceau pauze din ce în ce mai mari. într-un grup, la pian, Angela cânta, acompaniindu-se singură, o romanță. Refrenul îl reluau, în cor, toți tinerii, cu priviri languroase:
Femeia, eterna poveste,
Nu-ntreba cine este.
Iubește-o mereu!
Locotenentul Dandu era în același grup. Avea figura descompusă, dar mormăia și el cântecul, uitându-se mânios spre tavan.
Liana, pe o canapea, ședea de vorbă cu Oloman de vreo jumătate de oră. Discutau estetică, firește. Tânărul poet se silea să o convingă că toate teoriile pe care le propagă profesorii ei la Universitate sunt definitiv perimate și că generația nouă a început și aici o purificare salutară. Romanța ce se cânta alături era una din cele dragi Lianei. Auzind-o însă acuma, i se părea de o vulgaritate exasperantă, iar refrenul în special insuportabil. încerca să nu o asculte și nu putea. Vedea pe
Dandu, trântit într-un fotoliu, și din toate vocile parcă mai lămurit pe a lui o distingea. Era aspră și incoloră, îi zgâria nervii
— Insipide sunt și romanțele astea! observă Liana cu un râs forțat
— Desigur, fiindcă banalizează poezia iubirii! zise Remus Oloman. Iubirea în sine e totdeauna poezie. Sunt însă atât de puțini cei capabili s-o exprime fără s-o trivializeze!