În dumineca Paștelor Liana s-a grăbit să dea de știre părinților că a doua zi se duce la aerodrom să primească botezul aerului Bătrânii erau consternați: cum să plece când se află la masă Alistar? Liana nu se tulbură deloc: are să se aranjeze ea cu Alistar; la urma urmelor îl va lua și pe el. Dealtfel Dandu a rugat-o să aducă și pe Bebe „să-l facă o tură”, precum i-a promis astă-iarnă. D-na Rosmarin a sărit ca o leoaică.
— Tu du-te, fă ce vrei, că ai ajuns de nu mai primești nici o vorbă de la părinții tăi, parcă ți-ar fi dușmani și ți-ar vrea răul.. Dar copilul să nu mi-1 amăgești, să mi-1 omoare ori să-l schilodească bezmeticii ăia pe-acolo, c-apoi trai cu mine nu mai duci, așa să știi!… încalțe de-ar fi unul mai cuminte, mai grijuliu, dar să las eu viața copilașului pe seama unuia ca Dandu, Doamne ferește!
Ieșirea ei, sprijinită și de bunica, deopotrivă de îngrozită de primejduirea vieții copiilor, a rămas fără rezultat fiindcă Bebe protesta atât de vehement (amenința că, dacă nu-i dă voie, are să se sinucidă aruncându-se înaintea tramvaiului), încât a trebuit să cedeze cu durerea în suflet și blestemând:
— Cine dracu (Doamne iartă-mă, că-i sfânta zi de Paști!), cine ne-o mai fi trimis în casă pe haimanaua asta !… Doamne, Doamne! Să știți că de la ăsta numai nenorociri poate să ni se tragă! Uite așa-mi spune mie inima!
Alistar era bucuros să iasă cu Liana care, înainte de a trece la masă, cât a avut răgaz să stea puțin de vorbă, i-a făcut imputări că n-a venit s-o ia la înviere, unde i-ar fi fost așa de plăcut să fie împreună… D-na Rosmarin l-a rugat să aibă și el mare grijă de Bebe, că ea nici nu mai trăiește până nu și-o vedea copilașul întors acasă, cu toate că Alistar îi explica și o asigura că Dandu e unul din cei mai buni piloți români.
La aerodrom Dandu îi aștepta. Prezența lui Alistar îl surprinse numai o clipă. Câțiva ofițeri tineri înconjurară pe Liana cu o ploaie de complimente, oferindu-se care de care să-i fie călăuza primului zbor. Liana împărțea surâsuri din belșugul bucuriei care-i stăpânea sufletul A trebuit să cedeze întâietatea lui Bebe care nu admitea să i-o ia înainte o fată.
În timp ce avionul decola cu Dandu și Bebe într-un răscolitor uruit de motor, și apoi se înălța. Liana, urmărindu-i cu priviri duioase, vorbea și glumea într-una ca să nu-și trădeze emoția. în sfertul de oră cât a ținut tura cu Bebe, a înduplecat și pe Alistar să facă un zbor de plăcere, așa că în clipa când ateriza avionul lui Dandu, altul decola cu directorul care, dealtminteri, mai zburase, făcuse și un drum până la Paris pe calea aerului și a primit invitația numai pentru a fi pe placul Lianei și a celorlalți.
— Ei, cum ți-a plăcut, Bebe? întrebă Liana mângâindu-l.
— Superb! strigă copilul cu entuziasm. Dar a fost prea puțin!… Trebuie să mai facem o tură! Nu-i așa, nene Dandule?
Liana se urcă în carlingă fără frică. Avea atâta încredere în Dandu! Totuși când aparatul s-a urnit din loc, a închis ochii parcă ar fi vrut să uite tot, să se detașeze de toți și de toate, să se deștepte în înălțimile văzduhului, ca într-altă lume, singură cu el. N-a simțit despărțirea de pământ. Când a deschis pleoapele peste un răstimp, buimăcită puțin de vâjâitul asur-zitor al motorului, n-a văzut întâi de jur împrejur decât imensul lințoliu de cer albastru în care plutea ca într-o mare de seninătate. Abia pe urmă a descoperit jos harta uriașă a Bucureștilor pe care se zugrăveau ca niște jucării de copii casele, străzile, piețele, grădinile…
Se păreau însă atât de străine și de mărunte ca și când toate ar fi fost fără importanță. în văzduhul pur inima îi palpita mai fierbinte, purificată de slăbiciuni, devotată desăvârșit sentimentului atotcuprinzător pentru care viața merită să fie trăită. în față vedea umerii și capul lui Dandu. Cu atenția încordată, cu gâtul întins, mânuind sigur și energic aparatul, ca un călăreț strunind un animal de rasă, îi apărea ca un erou din basm. Parcă niciodată nu i-a arătat mai limpede în străfundul firii ei cât de mult îl iubește, ca acuma în înălțimile cerești unde se afla departe de oameni și mai aproape de Dumnezeu. îl simțea întreg și definitiv în inimă, izvorul de viață și destinul ei… Nu se mai uita la priveliștea de jos, nu mai voia să vadă nimic afară de dânsul care reprezintă mai mult decât toată lumea…
Deodată Dandu întoarse capul. Gura lui râdea și spunea ceva în timp ce cu mâna arăta în jos. Fără să se uite, Liana înțelegea că i-a arătat casa din strada Regală, cuibul iubirii lor. Mișcată de gândul lui, răspunse întâi numai cu un râs nehotărât. Când apoi iar nu-i mai văzu decât ceafa și spatele i se păru că s-a întunecat cerul. Și atunci, copleșită de iubire și de regrete, a început să strige din răsputeri și să-și ușureze inima prea plină:
— Te iubesc, Dandu L Te iubesc!… Tu ești viața mea, Dandu!
Dandu ședea la volan, cu ochii înainte. Strigătele de dragoste ale Lianei mureau în huruitul motorului fără a mai ajunge la urechile lui…
Liana coborî sprinten pe pământ cu impresia că zborul a fost un vis de o clipă, deși stătuse în aer o jumătate de oră. Cât mai zăboviră pe aerodrom. Liana găsi prilejul să-i șoptească lui Dandu:
— Mulțumesc!… Sunt fericită!… Mâine vin!… Mâine!
Întorcându-se, au luat și pe Dandu să-l scoată în oraș. Liana și Bebe au rămas în strada Transilvaniei. Mașina cu cei doi bărbați și-a continuat calea. Liana a așteptat pe trotoar până a văzut-o cotind în altă stradă. Buzele ei murmurau pierdut:
— Mâine !… Mâine!…