Bunica se stinse pe neașteptate, tocmai când părea că s-a mai înzdrăvenit, într-o dimineață dinspre sfârșitul lui iulie. Didina striga și se cătrănea cu Tinca la bucătărie, fiindcă toanta nu se sculase la timp, nu dereticase și nici nu pregătise ceaiul lui Rosmarin încât bietul creștin trebuia să plece la minister cu inima goală parcă n-ar avea familie și casă. Fierbând de mânie trecu la bunica să se plângă de ce pătimește cu servitoarea.
— Mamă! Ce ai? Aoleu, pentru Dumnezeu, ți-o fi rău! strigă deodată văzând pe bunica cu gura deschisă și făcând sforțări să respire.
— Didino, aprinde lumânarea că mor! blodogări bătrână închizând și deschizând mereu ochii speriați parcă de o vedenie.
— Aoleu !… Mamă !… Mamă ! răcni d-na Rosmarin repezindu-se la lumânarea pe care bunica și-o avea pregătită pe mescioara de noapte de când a început să bolească, tocmai ca să fie la îndemână și să nu se prăpădească fără lumina creștinească.
Până să nemerească Didina cutia de chibrituri, până să aprindă întâi chibritul și apoi lumânarea, fiindcă tremura toată de spaimă, bunica nu mai mișca…
I-au făcut înmormântare frumoasă cum merita coana Frusina. A venit și Mircea pentru o zi, întrerupându-și vilegiatura, singur însă deoarece Nina n-avea rochie de doliu și nici timp să-și facă. Au jelit-o cu toții, dar mai neconsolată era Liana care pierdea într-însa mai mult decât ceilalți.
— Iată-mă iar singură ! își zicea mereu amintindu-și cum vorbea cu dânsa, după ce i s-a destăinuit, despre Dandu și despre toate și cum plănuiau împreună ce trebuie să facă și cum să se poarte când se vor revedea.
Luase hotărârea și chiar jurase bunicii că nu mai vrea să știe de Dandu. îl va considera inexistent. Un vis urât cu coșmar a fost toată iubirea aceasta. S-a trezit. Visul s-a împrăștiat. Repeta zilnic aceeași hotărâre către bunica spre a se întări în ea și a înăbuși ezitările care o ispiteau. Numai cu o zi înainte de moarte discutaseră de n-ar fi poate mai bine să-l primească, dacă va veni, să se explice liniștit, frumos, și să se despartă ca doi oameni civilizați. Decât să apară în lume certați, mai ales că el poate să-i devie cumnat, dacă într-adevăr se va însura cu Angela, nu e mai corect să păstreze relații de politețe, să nu bănuiască lumea ce-a fost între dânșii ? Și bunica spusese că da, așa ar fi mai bine, numai să ia seama și să nu-și piardă cumpătul niciodată. Cât a fost bunica lângă ea. Liana avea încredere în sine, deși inima îi zvâcnea dureros de câte ori se gândea să se întâlnească cu Dandu și să fie cu el ca o străină.
Ca să poată fi mai liniștită, mai ales seara când o năpădeau mai insistent gândurile și amintirile, Liana s-a mutat jos, în subsol, în odaia bunicii. De ce să fie salonul totdeauna încurcat, să nu poată primi în orice moment pe oricine, și camera de jos să stea goală? Ei îi convine foarte mult și pentru învățătură, dacă va fi să reînceapă studiile, și ca să poată fi la largul ei fără să audă în fiece dimineață că trebuie să se scoale pentru că altfel rămâne toată casa încurcată din pricina ei.
Se simțea într-adevăr mai bine în camera unde amintirea glasului alinător al bunicii îi mângâia mereu urechea.
Purta doliu mare. Culoarea neagră se armoniza cu părul blond, cu tenul alb, cu toată făptura ei. Când se privea în oglindă și se vedea cernită își zicea că poartă un doliu dublu. Și-a înmormântat bunica și iubirea. Zâmbea trist. In minte îi apărea Dandu ca și când pe el l-ar fi jelit. își scutura buclele ca să-l izgonească. El însă persista ca o ispită veșnică și Liana își dădea seama că nu-1 poate alunga. în fiecare seară adormea pe perne ude de lacrimi și bâiguind aceleași cuvinte chinuitoare.
— Cum m-a mințit!… De ce m-a mințit? …