Din greșeală și de somn Rozmarin încuiase ușa holului spre subsol și Tinca nu mai putea veni să deschidă Lianei care suna lung la marchiză. Trebui să se scoale din pat el care abia ațipise.
— Ei vezi, astea nu-mi plac mie, modernismele astea — bombăni bătrânul dându-i drumul prin întunerec. Fata să fie fată, nu să umble nopțile cine știe unde și să-mi vie acasă la ziuă…
— Așa e noaptea revelionului, tată drag, nu te supăra… N-am venit singură…
Vorbea atât de blind și de cald că Rozmarin sc înmuie și răspunse îngăduitor:
— Apoi și noi numai adineaori ne-am culcat, pe la patru, că coana Raluca greu se ridică de la cărți când pierde… Acuma nu știu cât o fi ceasul…
În aceeași clipă pendula din sufragerie începu să bată: șase.
— Ai, du-te și te odihnește că trebuie să fii frântă și tu! urmă bătrânul cuprins deodată iar de somn și trecând in dormitor.
— Noapte bună, tată drag! mai zise Liana amintindu-și ca prin vis un cadran cu minutarele indicând trei fără zece.
În salon era călduț cum îi plăcea ei. întoarse comutatorul. în momentul când se aprinse lumina, afară se auzi o chemare întreită de claxon și apoi demarajul unui automobil. Liana rămase pironită locului ascultând semnalul convenit cu Dandu care a așteptat în mașină. Îi trimise o sărutare apăsându-și degetele pe buze, sigură că în aceeași secundă face și el același gest.
Se simțea atât de fericită încât voia să adoarmă cât mai curând, să prelungească cât mai mult moleșeala vranei ce o stăpânea. în câteva minute se găsea în așternutul alb și apoi, înainte ca gândurile ce se vâltorau în adâncimile tulburi să aibă răgaz a se limpezi, pleoapele se închiseră singure…
Se deșteptă pe la amiazi. Cea dintâi privire îi alunecă pe un mănunchi de trandafiri roșii, așezat frumos de maică-sa, ca să nu-i tulbure somnul, pe un taburet lângă divan. Liana întinse brațul spre flori, le strânse la piept și le sărută cu drag fără să simtă înțepăturile ghimpilor.
— De la el!… De la el!… Dragul meu! murmură năpădită deodată de toate amintirile nopții.
Nu i se deslușeau totuși amănunte înșirate și depănate care să se închege și să alcătuiască un eveniment. Era un cristal cu fețe infinite care toate împreună răspândeau o scânteiere fermecătoare. Poate mai târziu, când timpul va șterge luciul, se va despica în fragmente ceea ce azi e o năvală unică, impetuoasă. își amintea numai ochii lui care implorau și porunceau atât de stăruitor că inima ei se topea de o înduioșare fără margini. Și pe urmă transformarea subită a înduioșării într-un extaz de zbuciumare dureros de dulce ca o prăbușire în neființă. Parcă aluneca vertiginos, fără posibilitate de oprire, printr-un vid nesfârșit, spre o lume nebănuită unde nu se poate ajunge decât purificată de toate aderențele trupești.
Luă oglinjoara ovală de pe mescioară. Avea credința că nici n-are să se mai recunoască, atât de mult se simțea schimbată în întreaga ființă. Văzu însă aceeași figură drăgălașă parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Numai roșul de pe buze era șters, buzele însăși mai subțiate și privirea ochilor mai fierbinte și mai mângâioasă.
— Cum înșeală și oglinda! se gândi Liana. Dacă nici bucuria cea mai mare nu lasă urme…
Descoperi pe sânul din partea inimii o pată vânătă.
— Asta e gura lui Dănduț! își zise cu o înfiorare. Și dinții lui, și… Asta a fost înainte de… Sau nu, nu, după… nu mai știu… E al meu! Numai al meu! Pentru totdeauna!
Siguranța aceasta o socotea ca o biruință uriașă care ar merita să fie trâmbițată lumii întregi, ca să fie invidiată și să-și sporească încântarea.
începu să se îmbrace. Petrecea obișnuit ceasuri în fața oglinzii. Acuma ar fi vrut să stea și mai mult. Trebuia să se facă mai frumoasă, mai nouă și mai ademenitoare, să aibă o surpriză Danduțu când va veni s-o ia.
De mâncare n-avea poftă, dar la masă nu tăcu nici un minut. Fericirea ei cerea să se manifeste măcar în cuvinte în care să fie amestecat și el cât mai des. Trecu pe urmă la bunica, să-i povestească amănunte mincinoase despre cum a petrecut azi-noapte, cu o siguranță care o uimea și pe ea. în mai multe rânduri însă se întrerupse, exclamând cu sinceritate descătușată:
— A, matînă scumpă, de-ai ști cât sunt de fericită! Dacă ți-aș putea spune L.. A început și anul norocului meu, dragă matînă, așa-i ?
Dandu veni pe la patru s-o ia la patinaj. Liana aștepta gata. Plecară imediat, ocolind Cișmigiul, să ajungă mai repede în strada Regală. Din când în când Liana șoptea ca un copil:
— Vrei?… Vrei, Danduțule?
Aviatorul râdea mulțumit.