Nu-și mai aducea aminte cum a plecat din locuința lui Dandu, cum a ajuns în stradă, pe unde a rătăcit până s-a pomenit acasă. Zile întregi a umblat ca o zănatecă, urmărită de aceeași mânie neputincioasă, strivind în minte și în dinți cuvântul rămas ca un stilet în rană:
— Lașul!… Lașul!…
În același timp îi roiau în creieri zeci de planuri, toate haotice, de a-i întoarce insulta cu vârf și îndesat. Cum veneau, așa se împrăștiau. Nici unul nu i se părea destul de drastic. Se gândea mereu să-l reclame și nu știa unde să se adreseze. Ar fi vrut să găsească pe vreun comandant de-al lui, care să-l oblige să se însoare cu ea. Asta o socotea pedeapsa cea mai aspră pentru el și satisfacția cea mai plăcută pentru ea. Din nenoro-cire habar n-avea măcar unde face serviciu Dandu. S-a hotărât pe urmă să se ducă direct la ministrul de război A plecat de câteva ori spre minister și s-a întors din drum. O apuca frica și mai ales rușinea. Cum să-și dezvăluiască nenorocirea unui străin când s-a ferit până acum și de părinții ei? Dar dacă generalul o fi avut și el în tinerețe vreo aventură similară, și în loc să-l pedepsească pe el, va face glume ușoare pe socoteala ei? Sau dacă, în cazul cel mai bun, îi va spune o vorbă de consolare protocolară și se va scuza că în afacerile intime ale ofițerilor nu se poate amesteca?… O singură dată a ajuns până la poarta ministerului și s-a plimbat de ici-colo pe trotoar vreun ceas. Atunci însă a nădăjduit că poate să întâlnească pe acolo pe Dandu și el, văzând-o și bănuind ce vrea să facă, va veni la ea, îi va cere iertare și se vor împăca.
Dealtfel sfărâmându-și capul mereu cu proiecte de răzbunare, mânia i se astâmpăra. începea să judece mai rece lucrurile și nu i se mai păreau atât de ireparabile. El era vinovat, firește, dar nici ea nu era fără greșeală. Trebuie să admită că el a fost destul de corect și chiar delicat, deși ea a dat buzna cu intenții necunoscute. în afară de vorbele acelea despre virginitate, n-a pronunțat nimic nepoliticos. Mai curând ea a fost aspră și a căutat necontenit să-l provoace. Chiar vorbele acelea au fost de fapt o replică la amenințările ei și deci n-are dreptul să le ia atât de grav. O ceartă între îndrăgostiți poate suporta și lucruri mai grave. Iubire fără ceartă nici nu s-a văzut. Spune și proverbul așa ceva. Și toate disputele de dragoste sfârșesc prin împăcare. Ea, în loc să fie împăciuitoare, a încercat să-l câștige prin șantaj, ca o leliță de suburbie. Degeaba s-a ferit de vulgaritate. A fost vulgară.
Nu regreta că s-a dus la el, dar regreta că n-a avut tact. Când judeci o situație numai din punctul tău de vedere, o judeci fatal strâmb. Și ea, căreia îi plăcea să pozeze în intelectuală încât a ajuns să spăimânte pe bietul Dandu, n-a fost totuși capabilă să priceapă că omul trece poate printr-o criză sufletească. Angela poate că întrebuințează niște mijloace de atracție împotriva cărora Dandu, suflet simplu, nici nu e în stare să reacționeze? Sau poate că el tocmai se luptă să se elibereze, dar neprimind concurs de nicăiri, nu mai are puteri destule să reziste? Nu e nevoie să crezi în farmece blestemate, dar nici să le tăgăduiești existența. S-au văzut atâtea cazuri inexplicabile prin mijloace naturale.
Altfel cum ar fi reușit Angela să înduplece pe Dandu, un băiat fin, să o prefere pe ea.
Și tocmai în timpul când el se lupta cu ispitele, ea a făcut tot posibilul să-l îndepărteze. L-a sâcâit cu gelozia, l-a urmărit, l-a terorizat cu lacrimile și a încercat să-l încătușeze complect, ca pe un rob, nu ca pe un amant Iubirea ei a devenit pentru dânsul, din pricina aceasta, o povară insuportabilă.
„Bietul Danduțu ! se gândea Liana. Suntem doi nenorociți!… Poate că dragostea așa e menită să fie, mai multă amărăciune decât plăcere…”
Își aduse aminte cum a refuzat la înviere să intre în biserica îndrăgostiților fără noroc din dosul Palatului. Dacă ar fi intrat, poate că Dumnezeu le-ar fi binecuvântat iubirea și ar fi ferit-o de multe dureri…
Și într-o dimineață plecă pe jos spre bisericuța veche, ascunsă între coroane de copaci bătrâni și case mari, noi, ca un refugiu tainic pentru sufletele întristate. Liana spera să fie singură, să slujească preotul o liturghie numai pentru ea și Danduțu, să se roage fierbinte, cum nu s-a mai rugat de ani de zile. Pe omul modern, amețit de civilizație, numai nenorocirile îl întorc la Dumnezeu…
În biserică mai așteptau câteva femei, și tinere și bătrâne. Preotul luă bilețelul Lianei și nu izbuti să-i descifreze îndată scrisul mărunt.
— Cum zice, fetițo? întrebă duhovnicul.
— Liana și Victor…
Liana apoi se retrase într-un colț întunecos, căzu în genunchi și rămase un ceas față în față cu Dumnezeu…
Când a ieșit pe urmă din biserică se simțea curată și plină de încredere parcă s-ar fi scăldat în lumină.