— Tulai, coniță!… Tulai!… Tuuulai!…
Tinca urla și bătea cu pumnii în ușa dormitorului soților Rosmarin. Didina, buimăcită încă de somn, sări din pat și alergă să deschidă. Rosmarin, enervat, mormăi:
— Vezi că s-o fi aprins coșul și toanta aia…
— Tulai, coniță, a murit domnișoara !… Tulai, tulai! gâfâia Tinca cu ochii roșii de plâns și frângându-și mâinile.
— Aoleu!… Alexandre! răcni Didina repezindu-se jos așa cum era, în cămașa de noapte.
Rosmarin nu-și mai dădu seama cum și-a luat halatul și cum a ajuns în subsol. Didina plângea cu hohote și-și zmulgea părul și gemea:
— Aoleu, fetița mamii cea scumpă și bună! Aoleu și aoleu !
Abia peste câteva ore reuși Rosmarin să se reculeagă într-atâta ca să se gândească să anunțe poliția, rudele, prietenii… Tinca povestea tuturor cum a intrat de dimineață, ca de obicei, să ațâțe focul în odaia domnișoarei, cum a avut grijă să nu facă zgomot s-o trezească. Tare s-a minunat însă când a văzut lumina aprinsă pe mescioara de noapte și pe domnișoara cu ochii deschiși, cu gurița zâmbind, de i-a și zis: „Sărut mâna, domnișoară! V-ați sculat?” Apoi a văzut revolverul pe pieptul domnișoarei și îndată i-a trăznit prin minte că nu e lucru curat…
La patru după-amiazi, când era să meargă la inele, Alistar a venit cu un braț de flori albe să le așeze la catafalcul Lianei. A aflat de dimineață, la minister, de la funcționari, căci Rosmarin în zăpăceala momentului a uitat să-l vestească și pe el, și a alergat. A plâns ca un copil de i s-a făcut milă și Didinei, cât era ea de amărâtă, mai ales că mereu-mereu o întreba:
— Cum a putut face Liana un gest atât de îngrozitor ?… Pentru ce motiv ?… N-o fi oare din cauza mea ?… Poate că nu m-a iubit suficient și a preferat să…
Didina, după ce și-a mai revenit puțin, și-a explicat gestul nenorocit al Lianei prin surmenajul cu învățătura. Dacă ar fi avut vreun motiv, vreo supărare sau nemulțumire. Liana s-ar fi plâns ori ar fi lăsat o scrisoare, măcar în ceasul morții, să fie o mângâiere pentru bieții părinți. Dar poate fi vorba în cazul ei de necazuri când toată viața a fost răsfățata tuturor și chiar acum era mireasă și în ajun avusese o sindrofie cu veselie și bucurie și a petrecut și a fost fericită, pe bună dreptate, ca nici o altă fată? Cărțile și școala însă i-au zdrobit nervii, încât se plângea mereu de oboseală, chiar și aseară. Și într-un moment desperat, fără să-și dea seama…
Explicația Didinei a fost adoptată de toată lumea, chiar de oficialitate. Doar d-na Gotcu exprima o îndoială ici-colo:
— O fi și învățătura, dar poate să fie și vreo dragoste nenorocită și ascunsă…
D-na Agripina Buta însă observă cu superioritate:
— Liana nu și-ar fi ascuns dragostea, coană Raluca! Era atât de sinceră și de comunicativă, draga de ea!… Ș-apoi ce bărbat n-ar fi fost fericit să fie iubit de o ființă dulce ca Liana?
— Cu fetele de azi nu poți ști niciodată nimic…
Împodobită cu rochia de mireasă, și cu coroana de lămâiță, Liana surâdea și în coșciug. Dricul alb era încărcat de flori..
Remus Oloman apăru numai miercuri, în ziua înmormântării. Îi era penibil să vadă moartă pe Liana. Bolborosi câteva fraze de condoleanțe lui Rosmarin care îl privea năuc, parcă n-ar fi înțeles nimic. Apoi urmă și el carul mortuar amestecându-se în grupul rudelor și prietenilor apropiați. Schimbă câte o vorbă cu cei cunoscuți și rămase în sfârșit lângă Dandu care avea ochii roșii și speriați.
— De ce s-o fi omorât biata fată, măi Dandule, ce crezi? întrebă încet Remus într-un rând. Tu ai cunoscut-o mai de-aproape și trebuie să…
Dandu-se uită uluit și bâigui:
— Am iubit-o mult și pe urmă…
— A, să nu-ți închipui că te bănuiesc pe tine! zise Remus batjocoritor. Liana a fost prea inteligentă ca să… Nu! Eu mă gândesc la motivarea psihologică a unui gest așa de definitiv… Și am impresia acuma că Liana n-a avut rădăcini destul de adânci în viață. A fost prea fragilă pentru lupta brutală care e viața noastră mecanizată. I-au clacat nervii, la un moment dat, ca unui cal de rasă după o cursă de încercare…
Dandu pășea cu ochii în pământ Remus își continua explicațiile psihologice mai mult pentru sine. în romanul pe care-1 purta în cap avea o eroină enigmatică. Acum i se părea că Liana îi justifică, prin moartea ei, anume motivări îndoielnice din punctul de vedere strict logic.
— Nimic nu e mai puțin logic ca viața! își zise dânsul, privind nedumerit florile albe ce împodobeau sicriul Lianei.