Cât va lipsi Dandu, pentru că a fost așa de bun în ultimele zile și pentru că în general, cu toate mizeriile inerente oricărui om, are un suflet atât de simțitor și o iubește în fond atât de mult. Liana se hotărî să-și asume rolul de veritabilă soră de caritate pe lângă bunica bolnavă și să nu iasă deloc nicăiri, să trăiască numai cu amintirea și cu scrisorile lui.
Factorii poștali nu băteau prea des la poarta casei Rosmarin. Ici-colo câte-o scrisoare întâmplătoare, câte-o cartă poștală, câte-un prospect de reclamă. De aceea Liana era cam îngrijorată să nu-i rătăcească vreo scrisoare de la Dandu. Cum sunt neglijenți poștașii și leneși, te pomenești că o să facă vreo încurcătură tocmai acuma… Se învoi cu maică-sa să atragă atenția factorilor că trebuie să primească mai multă corespon-dență importantă și să fie mai atenți. Firește, spunea că se gândește la știri de la Mircea și de la cunoștințele plecate la băi. Apoi, știind foarte curioasă pe mamă-sa, o dăscăli foarte serios să nu facă cumva să-i deschidă și să-i citească eventuale scrisori personale.
Primele zile trecură repede. Acuma Dănduț e acasă și șade cu părinții, își zicea Liana, la fel cum șade ea pe lângă matîna, și se gândește la ea și se pregătește să-i scrie. E cam leneș la scris, știe ea bine, are un fel de greață fizică de hârtie și cerneală. Dar pentru turturica lui…
Veni Remus Oloman într-o zi, în alta Alistar pe care însă nu l-a mai primit așa de bucuroasă, ca și când primindu-1 în lipsa lui Dandu, ar săvârși o trădare. Alistar a și observat răceala și a vrut să afle pricina. Liana s-a scuzat ușor că nu poate să fie veselă când sărmana bunica…
A șasea zi, înainte de a sosi Rosmarin de la biurou, Didina a coborât triumfătoare în subsol cu o cartă poștală. Liana s-a repezit, înflăcărată de emoție, să i-o smulgă din mână. Când și-a aruncat însă ochii pe adresă și a recunoscut scrisul lui Mircea, i s-a tăiat entuziasmul
— E de la Mircea, matînă ! zise ea decepționată. Ia să vedem ce spune… „Salutări și sărutări din Mangalia. Am sosit bine și petrecem strașnic.”
Erau vreo zece iscălituri. Liana se sforța să le descifreze. în afară de Mircea și Gavrileștii, remarcă numai pe Coralia. Două nume de necunoscuți și alte trei pe care nu reuși să le dezlege.
— Vezi, mamă, e și Coralia acolo, probabil cu tipi de-ai ei! adăogă Liana melancolic
Își zicea în sine că, precum a sosit asta de la Mangalia, putea să vie și un cuvânt de la Focșani care e mult mai aproape, încât dacă ar pune scrisoarea la cutie dimineața, seara ar primi-o negreșit la București. Dar repede s-a gândit să nu fie nerăbdătoare și nici să-l condamne, că băieții sunt mai uituci și mai cu seamă Dandu e atât de neglijent că ar avea nevoie de o dădacă să-i amintească obligațiile cele mai firești. Totuși zilele următoare a așteptat pe factorii poștali și i-a întrebat dacă n-au nimic pentru d-șoara Liana Rosmarin, rugându-i să fie cu mare grijă dacă-i sosește ceva…
Peste câteva zile, într-o marți după-amiazi, pe când Rosmarin se afla la minister, chemat special pentru niște lucrări urgente, iar Didina tocmai era gata să plece în oraș, sosi o scrisoare de la Mircea.
— Hai, citește-o repede, fetița mamii, că sunt și eu curioasă ce scrie băiatul! strigă d-na Rosmarin grăbită și în același timp îngrijorată să nu se încălzească zăbovind prea mult, așa, împopoțonată, și să i se șteargă pudra pe față.
Scrisoarea se întindea pe patru pagini mari. Liana începu citirea fără entuziasm, cu gândul mereu la scrisorile ei care nu sosesc și cu o vagă neliniște că poate i s-o fi întâmplat ceva lui Dandu de nu dă nici un semn de viață. Mircea povestea cum au călătorit, cum s-au instalat la Mangalia, cum mănâncă de bine și de ieften, apoi despre frumusețea orășelului și a plajei, despre vilegiaturiștii între care sunt foarte mulți bucureșteni, numai lume bună și distinsă.
„Dintre cunoscuți care știu că o să vă intereseze — continuă Liana — și din care unii au semnat carta ilustrată pe care sper că ați primit-o, să vă înșir în primul rând pe Coralia, prietena Lianei. A venit cu o bandă întreagă de băieți veseli cu care ne-am împrietenit și noi, ca să avem un grup mai mare. De-asemenea a sosit îndată după noi și locotenentul Dandu din aviație, îl știți, care a încercat să facă curte Lianei și pe care ea l-a îndepărtat. (Numai hârtia tremura puțin în mâna Lianei; glasul îi rămase calm.) Se pare că acum e amorezat turtă de Angela și se ține după ea ca umbra. Nina zice că n-ar fi exclus să ne întoarcem de la băi cu ei logodiți. Despre asta însă nu trebuie să suflați nici vorbă deocamdată. încă nu e nimic sigur și ar fi rău pentru Angela să se răspândească zvonuri înainte de-a fi toate aranjate definitiv”
— Și-a găsit sacul petecul — întrerupse d-n Rosmarin cu scârbă. Vă spuneam eu că ăsta nu e oi serios… Bine c-ai scăpat tu de el, draga mamii!
— Da, măicuță— încuviință Liana fără să ridic ochii din scrisoare. Bine că s-a terminat!
Apoi urmă lectura cu același glas:
„Noi toți regretăm că Liana n-a vrut să vie cu no Sunt atâția băieți simpatici aici și ar fi petrecut și s-a fi distrat admirabil. Dacă venea ea poate că se îndupleca și Costică Alistar și am fi fost o familie cu toți Eu cred că tot ar mai putea să se hotărască și să vi măcar pentru zece-cincisprezece zile…”
— O, mai ales acuma! se întrerupse Liana. Nici nu mă gândesc!
După ce se isprăvi scrisoarea, Didina mai ocări pe Dandu și o șterse împreună cu Bebe, ca să nu hoinărească singură prin magazine.
Liana rămase cu scrisoarea în mână, cu privirile î gol, pe fotoliul de la capul patului bunicii. Odaia s clătina din ce în ce mai tare. Avea senzația că totul se năruie în jurul ei și că dărâmăturile o acoperă și o în! bușesc. Ochii ei nu mai vedeau nimic. Pleoapele grei tremurau parcă ar fi făcut sforțări să stăvilească lacrimile. Inima îi sfârâia și se răsucea ca o bucată de earn arsă. Respirația sacadată îi strivea pieptul. În sfârșit ca și când s-ar fi rupt un zăgaz ce-o sugruma, izbucni în hohote scurte, sfârticate de gemete.
— Aoleu, măicuță, ce s-a întâmplat ? se sperie bunic;
Câteva secunde Liana continuă plânsul, zdrobit și torturat parcă tot ar mai fi încercat să și-l stăpânească.
Pe urmă își prăvăli corpul pe marginea patului, urlând și rostogolindu-și capul pe pieptul bunicii:
— Matînă dragă, matînă dragă, sunt atât de nenorocită !
— Taci, Liana mică! Taci, frumoasa măicuții! Taci! o ostoia bătrână mângâindu-i părul și totuși lăsând-o să-și verse lacrimile, ca să-și ușureze inima.
Pe Liana chinul o apăsa atât de cumplit că nu-1 mai putea tăinui. Șase luni s-a zbuciumat singură și s-a înșelat mereu. Acuma trebuie să scape de el, să-l arunce, altfel are s-o omoare… îndemnată de glasul blând al bunicii, printre lacrimile care curgeau fără sfârșit, își deșertă inima până în fund, să nu rămâi nici un colțișor pătat, să limpezească toate fibrele de rugina îngrămădită.
— Nu-i nimic, frumoasa mamii mică și amărâtă ! îi zise bătrână înduioșată cu un glas care ungea rănile ca un balsam miraculos. Așa se întâmplă în viață. Bine că n-a fost mai rău și n-ai rămas cu altă rușine… Câte fete nu greșesc, o Doamne ! Că inimioara fetelor e slabă și nevinovată și crede în cuvintele dulci și-și fac idol din primul bărbat, iar bărbatul se joacă și nu pricepe inima cea iubitoare. Să nu crezi tu că fetele stricate greșesc Nu, măicuță, că acele stricate sunt ca și bărbații și nu-și dau inima nimănui întreagă. Mai mult pătimește tocmai fata cea mai cinstită că ea nu știe să înșele și nici să se prefacă… Dar tu să nu-ți faci inimă rea deloc, micuța matînii! Că tu nu pierzi nimic. Cel mult o iluzie. Pe când el, prostul și răul, pierde un suflețel ca o floare cum n-are să mai găsească niciodată în lumea asta. Tu, măicuță, ai toată viața înaintea ta, și ce fru-moasă e viața când ești tânără ! Bărbați — geme pământul de ei. Lasă, are să vie el și cel adevărat, măicuță, cel care ți-e scris ție. Nu fi tu întristată, că Dumnezeu dă fiecăruia ce i se cuvine. Și poate că al tău e chiar pe drum pe-aproape…
Liana se simțea mai ușurată. Cuvintele bunicii îi cântau în urechi Și totuși inima plângea mereu și glasul înăbușit repeta necontenit:
— Norocul meu!… Norocul meu!…