Rosmarin se simțea din ce în ce mai oropsit. Treceau zile după zile, intrau în decembre și nu putea face nici un gest ca să-și asigure soarta. Sfârșitul lunii e data fatală pentru dânsul și nimănui în casă nu-i pasă. Parcă ar fi un străin. Toată vremea se vorbește numai despre Liana și despre aviatorul ei. Ba a mai primit un buchet de liliac, ba s-a întâlnit cu el… Și Didina nu mai isprăvește cu planurile, iar fata, de unde la început tăcea ori se revolta, acuma o stârnește mereu cu întrebări: „Mămicule, ce crezi tu, o fi așa?… Cum zici tu, mămi-cule?” Iar când încerca el să pomenească de durerile lui, toate săreau într-un glas să-i astupe gura.
În sfârșit într-o zi bătrânul își pierdu răbdarea și declară ritos că, dacă destinul lui nu interesează pe nimeni și dacă e vorba ca el să fie socotit ca o cantitate neglijabilă, atunci se mută la hotel. Baremi să afle și lumea că la bătrânețe a ajuns străin în casa lui. D-na Rosmarin se cruci:
— Vai de, mine. Alexandre, doar n-oi fi gelos pe fata ta?… N-am mai auzit una ca asta de când m-a făcut mama, și sunt femeie bătrână… Ce-ți lipsește, omule? Nu te îngrijim, nu te respectăm?… Ti-e necaz că ne ocupăm de norocul fetei? Atâta poți tu să fii de hain?r.. Nu e fata ta. Alexandre, pentru numele lui Dumnezeu ?
— Fata mea, fata mea! mormăi Rosmarin ursuz. Dar eu nu-s om ?… La întâi ianuarie se poate întâmpla să rămân pe drumuri, știi bine, că ți-am povestit ce mi-a spus Costică, și pe voi nici capul nu vă doare parcă aș fi un vagabond!
— Nu, mămicule, are dreptate tata! interveni Liana duios. Exagerezi și tu cu Dandu și cu toate lucrurile astea fără importanță…
În focul momentului Didina continuă sa se revolte contra sufletului acru al unui tată denaturat. Mai târziu însă îi recunoscu dreptatea și, sfătuindu-se cu bunica, se hotărî să roage pe coana Raluca să se ducă pentru bietul Alexandru la ministrul care a fost odinioară secretarul răposatului Gotcu și care nu poate să-i refuze un lucru atât de mic. în aceeași seară consultă și pe Rosmarin care îndată se lumină:
— De, bine-ar fi, cum să nu fie, numai sa vrea coana Raluca…
D-na Gotcu primi aproape cu bucurie. Ea de mult ar fi dorit să facă un gest care să dovedească întregii mahalale câtă trecere are în lumea celor mari, cu toate că e văduvă și săracă. Mai mult, ceru să meargă cu ea și Liana, să audă cu urechile ei răspunsul ministrului; în realitate d-na Gotcu se gândea că o fată frumoasă face totdeauna impresie asupra bărbaților și poate să fie și ea de vreun folos.
S-au dus câteva zile de-a rândul. Ba nu era acolo ministrul, ba era, și cerberii de la uși nu le permiteau să pătrundă nici până la șeful de cabinet. Atunci Liana și-a adus aminte de Alistar. L-a căutat.
— Ce plăcere să te mai văd! exclamă directorul aprinzându-se și sărutându-i când o mână, când pe cealaltă. Credeam că m-ai uitat de tot…
— Dacă d-ta nu mai dai semne de viață? ciripi Liana cochet.
— Trebuie să mai viu pe la voi, negreșit! făcu Alistar oftând. Dar slujba asta! Ai văzut câtă lume în anticameră, pe coridor?
Le întovărăși și le introduse la șeful de cabinet. D-na Gotcu era cam ofensată că directorul abia a băgat-o în scamă. Camera era plină de solicitatori. Șeful, un tânăr fercheș, remarcă frumusețea Lianei și, după ce își satisfăcu galanteria prin câteva complimente, îi spuse misterios:
— Ministrul e în conferință cu un director de ziar și mi-a spus să nu-1 deranjez. Totuși, pentru d-ta, voi încerca să calc consemnul, ca să nu te plictisești așteptând, deși mi-ar fi drag să te rețin aici cât mai mult să-mi înfrumusețezi cabinetul… Un moment.
Zbârnăise soneria. Se strecură discret înlăuntru. Peste un minut reveni, zicând triumfător:
— Poftiți, domnișoară… și doamnă !
Ministrul, cu mustața neagră tunsă, cu ochii mici de viezure, cu figura oblongă, stătea în picioare lângă biroul masiv, în vreme ce interlocutorul său se tolănea în fotoliul englezesc de piele brună.
— Doamnele? făcu ministrul, privindu-le plictisit.
— Nu mă mai cunoști, excelență? zise d-na Gotcu apropiindu-se. De atâția ani de când…
— Coana Raluca? exclamă ministrul înviorat. Bată-te să te bată, coană Raluco!… Ce mai faci?…
E un veac de când nu te-am mai întâlnit… Ce-i drept însă, n-ai întinerit, coană Raluco!
Ministrul râse cu un râs acru, apoi urmă tot prietenos:
— Ei, ce te aduce pe aci, coană Raluco?… Ia spune !… Și să știi dinainte că vreau să te servesc, afară dacă nu-mi ceri parale sau ceva mai imposibil!
— Apoi să vezi, excelență…
D-na Gotcu înflori jalba cu toate amănuntele înduioșătoare ce-i treceau prin minte, pomenind de câteva ori și pe răposatul care a lăsat-o în mizerie dar cu cinstea neatinsă. Ministrul se sili să asculte cu compasiune și când înțelese despre ce e vorba, o întrerupse:
— Bine, coană Raluco… Te-am priceput și îți promit să fac tot posibilul să fii mulțumită, d-ta și protejatul d-tale… Cum îl cheamă?
Pe un bloc, cu creion roșu, însemnă numele, întrebând iar:
— Ce serviciu?
— De, eu nu cunosc serviciile d-voastră — se încurcă d-na Gotcu. Spune tu, Liana, că tu trebuie să știi!
— Datoria publică — rosti fata care stătuse deoparte, jenată și inutilă.
— Domnișoara? întrebă atunci ministrul care o examinase între timp cu priviri curioase.
— E chiar fiica lui Rosmarin! făcu d-na Gotcu cu oarecare mândrie. Frumoasă fetiță, nu-i așa, excelență? Unde mai pui că e și foarte studioasă, gata să ia licența în litere…
— Toate complimentele, domnișoară! zise ministrul învăluind-o cu o privire lacomă și întinzându-i mâna. După o clipă, continuă: Așa, coană Raluco și domnișoară… Să fiți liniștite!…
Apoi se întoarse brusc către domnul din fotoliu și arătându-le în chip de prezentare:
Îmi dați voie?… Uite, dumnealui e domnul Răcaru, directorul ziarului Fulgerul!… Poate ai vreodată nevoie de presă, coană Raluco… să te adresezi dumnealui ! Â propos. Pane, tu ai cunoscut pe Gotcu?… Domnule, ce om a fost și cum s-a prăpădit de repede!
Pantelimon Răcaru se ridică alene din fotoliu și dădu mâna cu d-na Gotcu, pe urmă cu Liana pe care o disecase tot timpul cu o insistență lubrică. Era mijlociu de statură și vânjos ca un hamal. Brațele lungi cu mâinile mari atârnau și se legănau necontenit. Picioarele greoaie se înțepeneau pe pământ cu un tremur nervos din genunchi. Hainele îi veneau largi pe corp și erau boțite și șifonate parcă s-ar fi culcat îmbrăcat. Capul mare, colțuros, ședea solid pe gâtul scurt și gros. Părul negru, lung, ciufulit și încurcat ca și când ar fi fost certat cu pieptenele, îi cădea mereu pe fruntea lată, învolburată, subt care luceau ochii cafenii, holbați, cu albul aprins de o rețea de vine roșii. Era sașiu și privirile neastâmpărate parcă urmăreau în același timp diferite ținte, încrucișându-se însă într-o expresie tăioasă, pătrunzătoare. Mustața retezată drept îi descoperea gura vastă, cărnoasă, cu dinții lungi, galbeni. Bărbia fălcoasă, învinețită de ascuțișul briciului, părea totuși veșnic nerasă… Porni să vorbească repezit, adresându-se ministrului și uitându-se simultan la d-na Gotcu și la Liana. Avea vocea hârâită și în colțurile gurii frământa buburuze albe de salivă:
— Cum să nu fi auzit, monșer, despre Gotcu?… Marc talent și mare precursor!… Știi ce zice Leon Daudet despre oamenii de felul lui Gotcu? Zice…
D-na Gotcu plecă satisfăcută și măgulită. Singura nemulțumire, că ministrul nu i-a sărutat mâna, se îneca în noianul bucuriei.
— Ei, domnule, te-am salvat! strigă dânsa triumfătoare către Rosmarin, ajungând acasă. Să vă povestească fata, eu nu mai spun nimic!
Fu reținută, firește, la masă. Și firește, tot ca povesti din fir în păr desfășurarea audienței, fără să lase pe Liana să scoată un cuvânt. Familia Rosmarin strălucea și mulțumea pe toate tonurile.
— Ba mai făcurăm cunoștință și cu Răcaru, ăl care înjură așa de bine la Fulgerul! zise la urmă d-na Gotcu. Interesant bărbat! Și cult și deștept… Nu-i așa. Liana dragă ?
Liana avu un fior de greață. Răspunse:
— Da… interesant în felul lui…