Înainte de Crăciun, într-o zi, plecând de la Cișmigiu, apucară pe alt drum. Liana, înfierbântată, n-a observat decât când s-a pomenit în Piața Teatrului Național așteptând să treacă în strada Regală.
— Pe unde m-ai adus? întrebă ea nedumerită.
— Trecem puțin pe la mine, să te încălzești că prea ești înfrigurată — șopti Dandu strângându-i ușor brațul
Liana își retrase brațul și se dezlipi de el ca și când s-ar fi trezit brusc din somn. îi zise apoi îngrijorată:
— Nu, nu, te rog, du-mă acasă…
— Fiindcă Dandu ezita și stăruia. Liana urmă puțin iritată:
— La urma urmelor pot merge și singură… La revedere!
Se întoarse și coborî repede pe strada Cîmpineanu.
I se părea că aude din urmă chemarea lui, dar asta o îmboldea să-și iuțească mersul. Se opri numai la stația de tramvai. Și nu urcă imediat. Credea că are să vie și el Trebui să ia singură vagonul următor… Acasă minți că o doare capul ca să evite întrebările despre Dandu.
Se simțea zdruncinată în toată ființa ei. Adică pentru că a fost drăguță cu el cum n-a mai fost cu nimeni, vrea s-o ducă acasă parcă ar fi și ea vreuna din cele trei de care și-a bătut joc? A avut dreptate și Oloman, și mai ales Coralia. Și ea cum l-a apărat! L-au cunoscut mai bine alții… Iar când a refuzat, cum ar fi făcut orice fată care se respectă, a lăsat-o să plece singura…
— A, nu, e un om rău! își zicea cu tristețe. Cât regret că nu l-am ținut la distanță după prima necuviință !
Cu toate acestea l-a așteptat zilele următoare să vie. Cumpănind mai bine lucrurile, s-a hotărât să nu facă iar atâta caz, ca rândul trecut, pentru un incident în definitiv fără importanță reală. Invitația lui poate chiar să fi fost bine intenționată. Ea nu și-a dat atunci seama că i-e frig deși îi era, căci pe urmă a dârdâit până acasă… Mai vinovat, sau mai curând nedelicat a fost că n-a alergat după ea să încerce s-o împace, cum ar fi trebuit și ar fi fost dator dacă într-adevăr o iubește.
Începea să-i pară rău că s-a pripit. își pusese atâtea speranțe în sărbătorile Crăciunului. Proiectase să-l poftească la masă în seara de ajun, să se bucure împreună de pomul pe care voia să-l împodobească mai frumos ca totdeauna. în cele din urmă se găsea mai vinovată pe ea. Ar fi trebuit să se ducă a doua zi la patinaj, să se întâlnească și nici să nu mai pomenească de neînțelegerea aceea. Nu s-a dus, crezând că va veni el. Acuma nu se mai D?.2te duce fără să se umilească.
— Nu mai fac nici un pom de Crăciun, mămicule! zise ea când văzu că i s-au fărâmat toate socotelile. Nici nu mă simt așa de bine… De aceea n-am mai ieșit nici la patinaj… Va fi un Crăciun ca oricare…
Didina se spăimântă: n-o fi oare bolnavă fata și nu spune? Să nu se mai trudească cu pomul; au făcut în fiecare an până acuma, ajunge… O să petreacă foarte bine și fără pom de Crăciun. în seara de ajun vor avea la masă și câțiva mosafiri, firește numai intimi: d-na Gotcu, care devenise aproape din familie de când a salvat pe Rosmarin, soții Buta, Iancu Petrescu… Doar Constantin Alistar e mai străin, dar el s-a invitat singur, probabil ca să aibă prilej să mai vadă pe Liana.
— Mi se pare mie că domnul director s-a uitat prea adânc în ochii fetiței noastre și acuma dă din colț în colț de dorul ei! zise d-na Rosmarin răsfățând-o. Nu se întâlnește o dată cu Alexandru fără să-l întrebe de tine și să-ți trimită complimente și salutări…
Liana făcu o sforțare ca să se stăpânească și să-și păstreze zâmbetul resemnat:
— Așa ești tu, mămicule, toate le vezi în roz…
D-na Rosmarin dorea s-o înveselească cu orice preț
și căuta să-i spuie numai lucruri care să-i facă plăcere. Ajunse și la Dandu:
— Ai putea să-l poftești și pe dânsul, dragă Liana!… Eu cred chiar că s-ar cuveni. Numai câte flori ți-a trimis băiatul și cât de gentil s-a purtat cu tine la patinaj… Ar merita atâta atenție și sunt sigură că s-ar bucura foarte mult!
— Nu, mămicule drag! zise Liana cu o tresărire parcă i-ar fi atins o rană deschisă. Lasă cum ați stabilit voi! E mai bine!… Poate altădată să-l poftim… Acuma ar fi și prea târziu…
În seara de ajun familia Rosmarin era liniștită și mulțumită. Lipsea numai Mircea, era invitat la Gavrilescu unde se făcea petrecere mai veselă, cu tineret, încuviințase lipsa aceasta până și Rosmarin care ținea cel mai mult la tradiția de-a avea toată familia adunată de sărbătorile mari. Dealtfel toată lumea știa că Mircea se află în preajma logodnei oficiale cu Nina. Se așezară la masă într-o atmosferă plăcută, cum șade bine unor oameni așezați. în capul mesei trona d-na Gotcu, care se considera și era considerată protectoarea casei. Firește, a povestit cine mai știe a câtea oară, să audă și cei ce încă n-ar fi aflat, cum l-a salvat pe Rosmarin, cum a primit-o ministrul și cât a fost de drăguț și de culant, luând mereu martoră pe Liana.
— Cine are proptele scapă ușor de griji și de necazuri ! observă de câteva ori Iancu Petrescu uitându-se la Rosmarin cu o admirație invidioasă.
Alistar, fără nici o intenție, mai mult ca o explicație, spuse că toate mișcările de personal s-au amânat până la întâi aprilie când începe noul buget D-na Gotcu înțelese că directorul încearcă să micșoreze valoarea intervenției ei și se supără:
— Ce are a face dacă s-au amânat? Crezi d-ta că vorba ministrului nu mai e bună pentru aprilie?…
Oi fi d-ta director general, nu zic, dar dă-mi voie mie să-l cunosc mai bine pe domnul ministru că în casa mea a crescut și…
Liana ședea între Alistar și Iancu Petrescu. Deși inima ei se zvârcolea și gândurile îi rătăceau aiurea, reușea printr-o încordare de voință să pară fericită, să spuie câte-o glumă și să asculte altele, să zâmbească și să cocheteze. Numai în ochii mari persista o umbră printre sclipirile umede. Alistar o asalta neîncetat cu complimente și vorbe dulci în toate gamele, subliniate de aceleași priviri înflăcărate, în vreme ce celălalt vecin, Iancu Petrescu, își dregea numai glasul și nu ajungea să plaseze nici una din frazele pe care le pregătea ca să se manifeste și el.
După cină d-na Gotcu reclamă un pocher mic, familiar, doi lei miza. numai așa, pentru uciderea timpului. Cum Constantin Alistar a avut prudența la masă să declare că nu joacă astă-seară cărți, partida s-a constituit cu soții Buta și bătrânul Rosmarin, având drept chibiț fidel pe Iancu Petrescu. Jucau în sufragerie unde au rămas și după terminarea mesei. Mai târziu Liana, plictisită, trecu în salon, în colțul ei, pe divan, între pernițele multicolore. Constantin Alistar se duse după ea bucuros ca și când Liana s-ar fi retras numai pentru el. Aici, singuri, vorbiră însă despre lucruri mai indiferente decât dincolo, în fața tuturor. Cuceritorul stătea în picioare lângă divanul pe care se odihnea Liana, își tremura genunchii și nu îndrăznea să reia cascada complimentelor teatrale.
— De ce nu stai jos? întrebă Liana visătoare. Ți-e frică de mine?
Alistar se așeză pe marginea divanului, dar convorbirea continuă pe aceeași linie. Numai glasul lui devenea mai răgușit și mai sacadat. într-un moment, pe când buzele uscate rosteau cuvinte depărtate, mâna lui Alistar începu singură să alinte brațul Lianei, cu un gest reflex peste putință de a fi stăpânit. Atingerea
Se părea Lianei nesuferită. îi amintea că tot aici, pe divan a stat acum câteva zile ultima oară cu Dandu. își retrase brațul cu o mișcare leneșă, să nu se observe că respinge o mângâiere și totuși să se ferească. Peste un răstimp îi luă mâna și spuse cu o voce nouă, limpezită parcă de o emoție sinceră:
— Liana, de mult mă chinuiesc să-ți pun o întrebare serioasă, pentru mine chiar gravă… Vrei să-mi răspunzi franc, fără înconjur?
Liana presimțea întrebarea. Altădată ar fi măgulit-o. Acuma o înfricoșa. Murmură cu un surâs incolor:
— Sper că nu e ceva…
— E tot. Liana! reluă Alistar cu o undă de tristețe. E toată viața mea sau ceea ce îmi mai rămâne din viață. De aceea sunt atât de mișcat… Crezi tu. Liana, că ai putea să mă iubești pe mine cu adevărat și numai pe mine?
Liana îi încrucișă privirea. Surâsul îi încremeni pe buzele foarte vopsite care zadarnic se sforțau să bâlbâie cuvinte mincinoase convenționale. În aer se suspendă pauză numai de câteva secunde care însă i se părea nesfârșită. Își auzi apoi glasul atât de schimbat că abia îl recunoștea:
— Lasă-mă, să mă mai gândesc, să-mi cercetez mai bine inima !…
— Desigur ! Prefer și eu ! spuse Alistar cu o ușurare. Doresc chiar să te gândești bine, să reflectezi, să cumpănești… Eu sunt acuma în vârstă, ca să nu zic bătrân — adăogă cu o fluturare amară. Nu mai pot fi atât de egoist să mă gândesc numai la fericirea mea și nici atât de mărginit să-mi clădesc fericirea pe o simplă iluzie a mea… Să-mi dai răspunsul când vei crede că poți. Nu te voi grăbi. La vârsta mea nici nu mai șade bine graba. Eu, fii sigură, n-am să-mi schimb hotărârea. Două luni m-am examinat și m-am frământat până am ajuns aci. Dacă nu vei fi tu, atunci nu va mai fi nimeni!
Liana își recăpătase calmul. Asculta și se gândea că vorbele, tocmai când sunt mai sincere, par solemne și artificiale ca într-un film sonor. Poate la fel are să i se pară lui și răspunsul ei:
— De aceea nici eu nu vreau să te mint și dealtfel nici n-aș putea! Trebuie să fiu sinceră și față de d-ta, dar mai ales față de mine însămi!… Eu cred că nimeni nu poate iubi adevărat decât o dată în viață. îți închipui prin urmare cât de serios trebuie să-mi cumpănesc inima înainte de a-ți da un răspuns serios?
— Da și îți mulțumesc. Liana! Voi aștepta! zise Alistar sărutând grav mâna pe care nu încetase a o mângâia.
Vorbiră pe urmă iar despre lucruri străine, evitând să se mai privească în ochi ca și când s-ar fi silit amândoi să respecte un consemn. Se cercetau însă pe furiș, el sperând un gest care să arvunească răspunsul, ea ccmparîndu-1 în minte cu alții…