— Degeaba, fată cuminte și deșteaptă ca Liana nu se pomenește! zicea acuma d-na Rozmarin și când nu era Liana de față, dar mai ales când era.
Făcea aluzie la Dandu, firește. A băgat de seamă încă de-atunci, seara, la Gavrilescu, cât a fost Liana de rece cu aviatorul și cum l-a refuzat când Angela i l-a propus s-o însoțească până acasă. I-a atras atenția chiar atunci și lui Rozmarin care, la rândul său, avea impresia că Dandu cam dădea târcoale fetei celei mici a lui Gavrilescu.
— Firește— zicea bătrânul. Dacă la Liana nu i-a mers să-și bată joc de ea cum ar fi dorit poate dumnealui, își încearcă norocul unde crede că are mai multe șanse…
— Ai crede că ofițerii să fie oameni de treabă — răspundea Didina scârbită. Eu așa am apucat. Dar se vede că și militarii s-au stricat cum s-a stricat toată lumea după război.
Liana auzea și tăcea. Fiece cuvânt rău despre el o durea acuma că erau certați. Umbla ca o halucinată și nu-și găsea nicăieri liniștea. A trecut o săptămână de când a plecat. De ce l-a lăsat ? De ce a tăcut ? De ce nu l-a oprit? Nu-și mai aducea aminte deloc cum s-a petrecut scena, parcă un burete i-ar fi șters-o din memorie. Presimțirea îi spunea însă că n-are să se mai întoarcă. Ieșea prin oraș și înainte și după-amiezile cu speranța că-1 va întâlni undeva și revenea mai amărâtă. își dădea seama că fiece zi de întârziere adâncește despărțirea și asta o îngrozea. Se pregătea mereu să se ducă în strada Regală, să intre în apartamentul unde a cunoscut fericirea și să zică simplu: „Am venit, Danduțule!” își zicea că între două ființe care se iubesc nu se poate nărui tot din pricina unor lucruri de nimic, că e o nebunie să-și distrugă iubirea pentru un scrupul de demnitate… Totuși nu putea trece pe strada Regală.
între timp s-a văzut de două ori cu Remus Oloman, dar nu i-a spus nimic, evitând chiar să rostească numele lui Dandu. A treia oară Remus a văzut-o tulburată și a întrebat-o, iar Liana a răspuns, bucuroasă că poate spune cuiva, cu surâsul trist care-i devenea din ce în ce mai trebuincios:
— Ne-am certat și nu mai știu de el de zece zile!
Când a aflat toată povestea, Remus Oloman a
exclamat cu o indignare de protector:
— Bine, dar sunteți niște copii idioți!… E admisibil?… Și tu ești vinovată, dar el e un măgar fără scuză !… Pentru o copilărie prostească să vă…
Și a început el să explice Lianei cum trebuie să se fi întâmplat lucrurile și cum nu este la mijloc decât o simplă și absolut inofensivă neînțelegere. Liana asculta lămuririle cu o bucurie nestăpânită. Era atât de fericită că se convinge, încât întrerupea mereu cu aprobări din cap și din gură:
— Adevărat, Remus !… Nu-i așa, Remus?
În sfârșit tânărul, plecând, făgădui solemn:
— Ei bine, am să-i trag o săpuneală domnișorului să mă ție minte!… Și am să-l aduc de urechi la picioarele tale să-ți ceară iertare, măgarul!
Liana exulta, dar îi păru rău că, chiar și în glumă, Remus îl făcea măgar pe bietul Dandu.
Era în miercurea din Săptămâna patimilor. Vineri după-amiazi Remus a revenit cu Dandu. Liana i-a primit cu o voioșie pe care de mult nu o mai avusese. Dacă n-ar fi fost de față Oloman, i s-ar fi aruncat în brațe și l-ar fi sărutat până să-i soarbă sufletul. Așa însă a trebuit să se mulțumească a-i întinde amândouă mâinile și să-l întrebe drăgălaș, împlântându-și ochii în ochii lui:
— Pe unde ai umblat, Danduțule, și ce-ai făcut de nu ne-am mai întâlnit de atâta timp?
Ofițerul făcea sforțări vizibile să-și ascundă un simțământ care-1 jena. Răspunse sărutându-i degetele nervoase:
— Am fost trimis la centrul din Chișinău să… Am lipsit din București fiindcă serviciul a început să fie… Abia ieri m-am întors și… Era să viu ieri, dar Remus n-a putut și de aceea…
Mințea atât de prostește că lui Oloman îi era rușine. Vedea și Liana că minte și totuși îi plăcea, socotind minciuna o formă de scuză și singura posibilă în clipa aceasta.
Mai bine de o oră au vorbit lucruri care nu interesau pe nimeni, nici măcar pe Remus. Liana zâmbea într-una și se uita la Dandu ca într-o oglindă în care își vedea mai clar sufletul. Oloman se simțea de prisos. S-a gândit la început să caute pe Rozmarin ca să-i poată lăsa pe ei singuri câteva minute. Bătrânul însă era în oraș cu Didina după cumpărături pentru sărbători…
În cele din urmă au hotărât să meargă mâine seară îm-preună la înviere.
— Venim să te luăm mai devreme, pe la zece jumătate să zicem! spuse Remus. Asta, știi, numai ca să nu se formalizeze bătrânii că ești singură cu Dandu. Eu însă declar anticipat că am să mă pierd de voi prin mulțime…
— De ce vorbești așa, Remus? zise Liana cu o mică mutră de supărare dar cu ochii sclipind de recunoștință. Crezi că ne jenezi?… Ești un intrigant, Remus ! Noi n-avem ce să ne ferim de nimeni, cu atât mai puțin de tine.
— Tocmai pentru că nu vreți să vă feriți! încuviință ironic tânărul gazetar.
Bătrânii n-au fost deloc încântați când le-a spus că iar iese cu aviatorul. Ei au avut grijă să invite pe Costică Alistar la masă a doua zi de Paști. Dacă Liana ar fi fost înțeleaptă, ar fi aranjat lucrurile așa încât să se ducă cu Alistar la înviere. Cel puțin bine că e și Remus cu dânșii, un băiat cu scaun la cap și serios…
Între cei doi tineri Liana zburda ciripind și râzând în seara călduță de aprilie. Pe străzi lumea forfotea iar în aer stăruia miros de cozonaci. Ici-colo mai întâlneau oameni încărcați cu pachete, în vreme ce magazinele își trăgeau obloanele de fier rând pe rând. în vitrinele luminate ale băcăniilor și cofetăriilor, ouăle roșii răspândite printre mărfuri aminteau sfintele sărbători.
Cei trei rătăceau în neștire pe străzi, să treacă timpul până la începerea slujbei bisericești. După ce se învârtiră prin cartierul Berzei, coborâră în Schitu Măgureanu și intrară în Cișmigiul unde primăvara își despletea tinerețea în parfumuri de pământ reavăn, muguri proaspeți și flori timpurii. Pe marginea lacului cu apele argintate de lună. Liana strigă cu însuflețire:
— Uite, Dandu, parcă și acuma e gheața bună de patinaj!
Ieșiră la bisericuța din dosul Palatului Remus, ca să fie mai original, propuse să se oprească aici:
— E lume mai puțină și e mai intim și mai mistic!
Nu era credincios și considera serviciul divin numai ca un spectacol. Liana refuză, fără măcar să se uite spre bisericuța dosnică:
— Nu ! Nu! Vă rog!… Asta e biserica celor ce s-au înșelat în dragoste și sunt nefericiți…
Trecură înainte, să meargă la Domnița Bălașa. în Piața Teatrului Național se răzgândiră că e prea departe și se întoarseră pe Calea Victoriei spre Biserica Crețulescu.
— Sigur! zise Dandu strângând brațul Lianei Aici suntem mult mai aproape…
Își croiră cu greutate drum prin mulțimea grămădită, dar totuși răzbiră până aproape de intrare. Remus s-a rătăcit, precum făgăduise, încât Liana cu Dandu s-au pomenit singuri în mijlocul unei lumi necunoscute care se îmbulzea și se strivea în căutarea unui loc mai bun. Vălmășeala oamenilor îi strângea și pe ei într-o îmbrățișare fără voie. Dandu o ținea de mijloc, să o apere, să n-o smulgă mulțimea de lângă el. Din când în când se priveau și zâmbeau.
Apoi când răsună „Hristos a înviat”. Liana se închină cu emoție. în vreme ce cântecul corului se amesteca cu dangătul clopotelor într-o armonie dominantă de înălțare, în sufletul ei tresălta o nouă speranță. Iubirea reînviată în noaptea sfântă ardea ca o făclie de viață nouă a cărei flacără purifica inimile…
Pe urmă, când au început să se împrăștie oamenii cu luminările aprinse, își ziseră, amândoi în același glas și cu același gând:
— Hai să mergem…
Pe strada Regală, apropiindu-se, Liana întrebă drăgăstos:
— Mă iubești, Danduțule?
— Mult!… Mult! mormăi dânsul frângându-i mijlocul.
Urcând scările Liana se simțea albă și curată ca și atunci când le-a urcat prima oară…
Târziu, după orele două, apropiindu-se de casă, Liana își aduse aminte că – a promis părinților să nu întârzie mult, ca să fie și ea la gustarea tradițională după înviere, cu ouă roșii și cozonac cald. A uitat, dar nu-i părea rău. Având o cheie de la intrarea marchizei pentru orice eventualitate, s-a furișat în casă în vârful picioarelor, să nu trezească pe bătrâni și să poată minți mâine că s-a întors mai devreme. Rozmarin totuși a simțit-o, dar n-a mai vrut să-și strice somnul și doar în gând și-a zis:
„Cum a ieșit cu derbedeul, cum vine iar spre ziuă acasă ca la hotel!”