— Dragă Liana, noi ți-am adus un mosafir nepoftit! N-am putut scăpa de el, atâta a insistat să-l luăm… Dacă te încurcă, dă-1 afară tu ca să se învețe minte, că noi n-am fost în stare!
— Vai, dar îmi f ace chiar plăcere! Un dansator e totdeauna…
Se întrerupse scurt. D-na Lelița Antonescu intrase în marchiză în timp ce soțul ei, maiorul de cavalerie, încă pe scară, spunea unui ofițer mai tânăr:
— Hai, domnule, treci înainte că tu ești nou aici, să nu ținem ușa deschisă!
— Numai după d-voastră, domnule maior!
După ce se închise ușa, maiorul Cosma Antonescu zise familiar Lianei:
— Uite-1, duduiță!… Pedepsește-1, iartă-1, fă ce vrei cu el!
— Locotenent Dandu Victor din aviație — se prezintă tânărul, plecându-se.
— D-ta? se miră Liana cu un surâs puțin confuz. Cavalerul care m-a urmărit aseară până în poarta casei?… Ei, dacă ai venit…
Îi întinse mâna și trecu în hol cu Lelița, lăsând pe cei doi ofițeri să se dezbrace. Maioreasa era tânără, măritată numai de un an, drăguță, deși mai înaltă cu aproape un cap decât Liana și voinică și vânjoasă ca o amazoană. Se potrivea cu bărbatul ei, mare, spătos, umeros. Îl iubea nebunește și era geloasă pe toate femeile, convinsă că toate îl adoră și sunt gata să i-1 răpească dacă nu-1 va păzi bine. Nu se clintea niciodată de lângă el, fiind în stare să-l însoțească și la cazarmă. Prietenă bună din școală cu Liana, nici în ea n-avea încredere deplină mai ales de când Muțu i-a spus odată că fata lui Rosmarin e foarte nostimă. A fost încântată când Dandu a rugat-o să-l ia la sindrofie. Cel puțin Liana va fi mai ocupată și nu se va putea uita la Muțu. Totuși îi plăcea să fie admirată și curtată de bărbați sperând și nereușind să facă gelos pe Muțu.
Maiorul intră gălăgios, jovial, cum îi era felul. Lelița se agăță îndată de brațul IUL în urma lor, locotenentul aviator, cu un buchet de liliac alb în mână, se apropie de Liana și-i întinse florile puțin stângaci:
— Domnișoară…
— Ești drăguț, îți mulțumesc— murmură Liana.
Era într-adevăr încântată. Adora florile, iar liliacul alb era floarea ei favorită. De unde va fi aflat? I-a spus desigur Lelița… Numai el a avut o atenție delicată. Se uită în ochii lui. Negri, sprâncenele pronunțate. O lucire moale, umedă, parcă intimidată… Aseară nici nu l-a văzut bine. Ca să nu o ia drept încurajare. Dealtfel era în civil și hainele civile îl dezavantajau încât părea mai curând un funcționăraș comercial în căutarea unei aventuri galante. Uniforma albastră-cer îi dădea o înfățișare bărbătească, oricât nu-i plăceau ei în general uniformele.
— Acum trebuie să te prezint, nu-i așa? zise Liana îndată simplu înăbușind în mod natural ușoara emoție stârnită de bucuria florilor.
Îl duse întâi la maică-sa și la bunica. Ele îl observaseră de când a intrat.
— Vai, ce frumos liliac!… Dumnealui ți l-a adus?… Foarte gentil! bâigui Didina cu mare satisfacție.
Liana găsi complimentul mamei excesiv. Nu voia ca tânărul să-și închipuiască mai mult decât merita atenția lui.
— Întâi să ne debarăsăm de flori— zise ea către Dandu.
Le puse într-un vas. Locotenentul căuta să-i fie de ajutor. Vrând totuși sănu-1 ofenseze cumva, Liana rupse un fir și și-l potrivea în corsaj.
Didina îi sorbea pe amândoi cu priviri lacome:
— Foarte frumușel băiat!… Și ce atent! Auzi, liliac alb acuma, în plină toamnă! Trebuie să-l fi costat o groază de parale… Degeaba, gentili și bine crescuți ca ofițerii nici nu sunt alții!
Maiorul Antonescu începuse să povestească lui Alistar cum a ajuns să aducă la sindrofie pe Dandu. Mai înalt ca toți, vorbind cu glas tare parc-ar fi comandat divizionul său, cel dintâi în regiment, la o inspecție, cu un umor comunicativ, se făcea ascultat de toată lumea. Tineretul se adună în jurul lor spre bucuria Leliței care era fericită că Muțu al ei are așa de mari succese mondene încât toți o invidiază. Remus Oloman zâmbea ironic și plictisit că el, personagiu cu nume cunoscut de o țară întreagă, rămânea pe planul al doilea până și față de Dandu un ofițeraș cu care se găsea într-un fel de prietenie de cafenea fără să-l prețuiască și care aici devine interesant din pricina unei obrăznicii destul de comune.
— Și cum zic — reluă maiorul ca să auză începutul și ceilalți — ne pomenim după masă, când tocmai eram la cafea, cu Victoraș. „Ce-i cu tine, băiete? „Am venit, domnule maior, zice, să vă iau la un film foarte frumos…” Noi fuserăm aseară la cinematograf, totuși ne-am fi dus că Leliței îi place grozav și ar fi în stare să vază și cinci filme pe zi dacă am avea timp și bani. Dar, zic, nu se poate, că suntem invitați la un ceai cu prelungire la o prietenă foarte bună a nevestei mele, d-șoara Rosmarin… ;,Care stă în Transilvaniei 33?” zice el. ‘,Da, în Transilvaniei… O cunoști?” „Nu, dar…” „O fată nostimă de tot” zic eu.
Lelița, parcă mușcată de șarpe, îl strânse de braț.
— Ce-i dragă? se întrerupse maiorul De ce mă ciupiși ?
— Eu? roși Lelița. Ți s-a părut…
— Ei, și din una din alta— urmă maiorul— ne spuse băiatul ce-a pățit, cum s-a agățat aseară pe Calea Victoriei de o domnișoară, cu toate că el nu are asemenea obiceiuri, cum s-a ținut după ea și a pisat-o până acasă, cum fata nu răspundea nimic și grăbea pasul cum i-a închis poarta în nas… In fine!… Întâmplare!… A stat în fața casei, s-a mai învârtit. „Trebuie să aflu, zice, dne-o fi?” Atunci iacă o servitoare. „Cine șade aici?” „Un boier.” „Nu știi cum îl cheamă?” „Ba știu. Rosmarin”. „Rosmarin… Dar o domnișoară nu șade aici?” „Cum nu, șade și e tare frumoasă. E fata dumnealor…” Ce să vă spun? Râdeam cu Lelița de ne prăpădeam. Când colo, ce se gândește Victoraș? „Domnule maior, trebuie să repar bădărănia asta cu orice preț. Vă rog să mă luați și pe mine la ceai, să cer scuze d-șoarei Rosmarin.” C-o fi, că nu se face, că ce-or zice oamenii… Pe urmă Lelița zice hai să-l luăm, că Liana e fată inteligentă și are să facă haz…
Ascultătorii se așteptau la o poantă sau măcar la o întorsătură de râs. Se risipiră. Singur locotenentul Tănăsescu se crezu obligat, fiindcă vorbise maiorul, să-și exprime admirația printr-o exclamație entuziastă.
— Superb!… Aveți un dar de-a povesti, domnule maior, fenomenal!
— Stai, să vezi acuma alta, mai bună! strigă maiorul Antonescu, umflându-și pieptul, ca să atragă iar lumea.
Grupul se refăcea însă acuma în salon în jurul lui Oloman. După decepția cu maiorul, se căuta ceva mai interesant. D-na Buta, vrând să mai intelectualizeze conversația, atacă din nou pe Remus cu literatura. Tânărul se codea. I-a bătut capul destul lingereasa asta în patru ochi cu părerile ei literare. El avea credințe estetice revoluționare, reclama mereu, chiar în articole de umplutură din Fulgerul, revizuirea radicală a valorilor, destituirea atâtor genii false de pe soclurile pe care s-au cocoțat prin indulgența unei critici complice și a publicului nostru fără educație artistică serioasă. Dintre contimporani nu recunoștea decât vreo trei, patru și încă cu rezerve. Era campionul tinerei generații care va regenera nu numai literatura ci întreaga înfăți-șare a României… Cum să vorbească el serios de literatură când oamenii nu doresc decât să-și petreacă vremea mai agreabil până se va servi ceaiul și va începe dansul sau jocul de cărți? Totuși, fiindcă adunarea lumii în jurul lui îl măgulea, crezu să aibă mai mult răsunet lăudându-și jurnalul Fulgerul și pe directorul sau Pantelimon Răcaru despre care afirma emfatic că ar fi cel mai bun ziarist, afară de Arghezi.
— Cine? Poetul Arghezi?… O, e așa de drăguț! întrerupse Agripina siropos. Am citit niște poezii de Arghezi în Adevărul literar, că sunt abonată și le-am găsit delicioase!
Pe Oloman, arghezian fanatic, astfel de elogiu îl jicnea ca o lovitură de cuțit Stăpânindu-și însă furia, spuse mai răspicat:
— Da, doamnă, Arghezi e cel mai mare poet, cel mai mare prozator și cel mai mare ziarist dintre bătrâni!
Nemulțumit să fie ascultat numai de Tănăsescu, maiorul se apropie întrebând:
— Cum ai spus? Argezi?
— Arghezi! repetă Oloman țâșnind dureros căci Antonescu pronunțase Arjezi, și adăogă ironic: L-ați citit cumva?
— Nu, domnule — răspunse maiorul Antonescu sfătos și aproape mândrindu-se. N-am timp de versuri. Cât sunt eu de ocupat! Nevastă-mea citește romane, că ea e liberă… Eu jurnalul, ca să aflu ce se petrece în lume… Â propos, fiindcă vorbeai de ziariști, ascultă-mă pe mine: or fi ei buni și Arghezi al d-tale și alții, dar pe Răcaru nu-1 bate nimeni!
— Mă rog, părerile sunt libere— mormăi tânărul deconcertat și intimidat. Dealtfel tocmai de la Răcaru am pornit…
— Răcaru, da, știe să scrie! continuă maiorul fără să se mai uite la Remus, cu o însuflețire strălucitoare. Scrie, domnule, și înjură de ți-i mai mare dragul. Nu i-e frică nici de rege. Și pe rege l-a luat de câteva ori, mai fin, firește, dar l-a atins. Și n-a îndrăznit nimeni să-l tragă la răspundere. Dacă-i tare?… încearcă și Arghezi al d-tale să-l imite — degeaba, nu poate scrie ca Răcaru, n-are savoarea lui!… Spun unii și alții că-i necinstit, că-i șantagist, că a făcut avere, moșii și palate din înjurături. Eu nu cred. Sunt calomnii de-ale celor pe care i-a dat în tărbacă î… Eu, dacă aș avea putere, l-aș face prim-ministru! Pe onoarea mea l Numai unul ca Răcaru ar fi în stare să introducă ordinea și cinstea în țara asta!
Când sfârși maiorul, rămase o lungă tăcere. Oloman rumega în gând o replică violentă să distrugă definitiv pe cavaleristul idiot care se amestecă și în gazetărie. Chibzui însă că n-ar fi politicos să provoace vreo altercație. în fond el îi admiră pe amândoi încât e numai chestie de nuanțe. Și la urma urmelor de ce să se certe el cu oameni străini, simpli burghezi, pentru Arghezi care e mare, negreșit, dar niciodată nu i-a mulțumit pentru atâtea articole arhielogioase, ba se face că nici nu le-a citit; pe când de la Răcaru mănâncă o pâine și, dacă eventual ar afla că l-a criticat, răzbunător cum e, i-ar face cine știe ce măgărie. Spre norocul lui, d-na Buta interveni dulce:
— N-ar fi mai bine să lăsăm politica și să ne Întoarcem la literatură?
— Eu mi-aș permite să propun un intermezzo de dans! zise Dandu timid, uitându-se la Liana care încercă să-l potolească:
— Ai răbdare numai câteva minute! Întâi să luăm un ceai și…
Se născu o controversă. Tinerii, în cap cu d-șoarele Gavrilescu, cereau să se amâne mâncarea și să înceapă dansul. D-na Gotcu aprobă cu adaosul însă că ar putea să se învârtească și un pocher între timp. Didina, desperată, repeta intr-una că imediat se va servi gustarea. Doamnele, care știau din experiență ce înseamnă să grăbești pe o gospodină, cum i se încurcă toate socotelile, sfătuiau pe toți să fie liniștiți și să aștepte ordinele stăpânei casei.
în acest timp locotenentul Dandu intră în tratative laborioase cu Bebe care era însărcinat cu dirijarea gramofonului și a aparatului de radio. Încântat și emoționat că poate sta de vorbă cu un aviator, micul sportiv dădu drumul unui disc. Peste grupul în controversă se ridică ispititoare melodia celui mai nou tango. Tineretul izbucni în aplauze, acoperind văicăreala d-nei Rosmarin către bunica:
— Of, Doamne, Doamne, uite-așa mi se strică toate rosturile!
Aviatorul alergă spre Liana. Până să ajungă la ea, directorul Alistar îi înconjurase talia și pornise în ritmul lent voluptos al dansului.
— Și eu care numai pentru d-ta am corupt pe Bebe ! zise Dandu urmărindu-i plouat.
— Ți-am luat-o înainte, căpitane! făcu Alistar triumfător. Norocul meu! Știi, nu e pentru cine se pregătește!
— Du-te acuma și invită pe Angela, repede, să nu ți-o ia altcineva! spuse Liana cu o cochetărie consolatoare.
Locotenentul se retrase. Angela îl primi puțin rece, reproșându-i:
— Vii la mine când nu te vrea Liana?… Adică eu sunt manta de vreme rea?
— Nu mă mai amărî și d-ta, domnișoară, te implor !
— Ei, fiindcă suferi atât de mult, hai, fie!
în câteva clipe perechile dansatoare cuprinseră holul și salonul. Mircea și Nina, care se ținuseră unul de altul tot timpul, căutau numai colțurile, pierduți în vraja muzicii și a îmbrățișării. Lelița se legăna în brațele maiorului după ce refuzase pe Tănăsescu: primul dans se cuvine soțului iubit Cu toate că nu era dansator pasionat, Remus Oloman se agățase de Coralia mai mult de frică să nu fie nevoit să devie cavalerul d-nei Buta pe care dealtfel, într-un elan monden, o poftise Iancu Petrescu. Numai Mitrofan Tănăsescu rămăsese stingher și umbla de colo până colo, surâzător, bătând discret cu degetul parc-ar fi fost un maestru de ceremonii. Un moment se opri lângă d-na Gotcu și zise ca să facă un spirit:
— Coană Raluco, nu vă tentează acest tango divin?
— Nu, domnule, pe mine nu mă mai tentează decât pocherul! răspunse înțepat bătrână.
Constantin Alistar respira parfumul Lianei și-și dădea seama cum se amețește din ce în ce mai mult Spusese câteva cuvinte convenționale, ea răspunsese la fel, iar acuma întorcea capul să vază dacă toată lumea e mulțumită.
— Sunt așa de turburat astă-seară — murmură deodată Alistar cu o voce schimbată, puțin sugrumată și aproape nefirească pentru dânsul. Simt că aș fi capabil să fac orice nebunie de dragul d-tale!
Liana ridică ochii spre el, uimită. Privirea ei era calmă, cu o mângâiere firească. Pe urmă se învălui într-un surâs ușor care începu să fluture și pe buzele foarte roșii întredeschise parcă într-un suspin.
— Îți pare rău că te-am despărțit de aviatorul d-tale? întrebă directorul după un răstimp, fără să-și poate smulge privirea din ochii ei.
— Al meu! murmură Liana cu glasul băiețesc disprețuitor. Nici nu-1 cunosc decât de o jumătate de oră… Mai al meu ești d-ta, dacă ar fi așa, care mă răsfeți de când eram mică !