— Remus, te rog… Vreau să-ți vorbesc… Nu, nu aici, pe stradă… Sunt lucruri serioase… Vino pe la noi într-o zi, când îți face plăcere…

— Spune când vrei să mă primești, Liana, și viu cu drag!… Eu nu mă îmbulzesc, nu vreau să am aerul că-ți fac curte. M-ai oprit, ții minte?

Când l-a oprit pe stradă pe Remus Oloman, întîlnindu-1 din întâmplare, Liana era hotărâtă să-i spuie tot ca unui duhovnic De la nunta lui Mircea secretul iubirii o chinuia ca o povară din ce în ce mai insuportabilă. Acuma toate părerile de odinioară despre necesitatea tainei în dragoste i se păreau naivități puerile. Dimpotrivă, își zicea, numai iubirea vinovată se ascunde. Iubirea adevărată înfruntă lumea, e generoasă și mândră. Nici o plăcere în iubire nu se poate compara cu afișarea ei în fața oamenilor. Așa își explica de ce îi venea câteodată, când se afla cu Dandu în lume, să strige în gura mare: „îl iubesc!… Ne iubim!”— și de ce era atât de fericită când se găsea alături de el pe stradă sau în societate. Râvnea ca iubirea lor să fie invidiată și astfel să devie mai strânsă. Fără să-și dea seama, a așteptat chiar din prima noapte un cuvânt de la Dandu. Dorința, care în biserică i-a copleșit sufletul, a existat permanent într-o formă mai vagă și mai nelămurită. Poate dacă ar fi lăsat-o în voie să se dezvolte, s-ar fi concretizat singură. Liana însă a înăbușit-o necontenit de frică să nu-și întineze sentimentul prin aspirații care i se păreau prozaice și vulgare. „Iubesc ca să mă mărit” era o formulă odioasă care ar fi distrus toată poezia pasiunii. Convinsă că dragostea ei era mai mare și mai frumoasă decât toate ce-au existat vreodată între doi oameni care s-au iubit, a vrut să o păstreze învesmântată într-un romantism disprețuitor al convențiilor sociale aplicabile altora, nu însă lor. S-a crezut o eroină fără pereche în istoria iubirilor. Se credea și azi, negreșit, și tocmai de aceea se simțea copleșită. Iubirea îi ridica probleme cu atât mai insolubile cu cât trebuia să le cumpănească singură, mereu singură. Dorul de spovedanie îi clocotea în suflet și totuși îl comprima cu exasperare. Avea acuma credința că dacă s-ar destăinui cuiva, i s-ar risipi chinurile. Nu găsea însă nici în sine puterea de a-și deschide sufletul și-i lipsea încrederea că alții ar putea s-o înțe-leagă. Zile întregi s-a pregătit să se mărturisească bunicii, care chiar dacă n-ar înțelege nimic, ar fi cel puțin o tovarășă îngăduitoare. Hazardul i-a scos în cale pe Oloman. Atunci i s-a deslușit brusc tot ce era nebulos în subconștientul ei. în secunda aceea, dacă ar fi vorbit, i-ar fi explicat precis, fără reticențe, ce o tortura. Atunci nu s-ar fi sfiit să mărturisească sincer că îl iubește atât de mult încât vrea să-l păstreze pentru totdeauna, să nu-și mai ascundă hoțește dragostea… Până a doua zi oglinda sufletului i s-a aburit din nou. Au năvălit temerile și neîncrederea. Nu mai era sigură de nimic în afară de chinul dragostei.

Când s-a găsit față în față cu Remus, în salonașul unde trăiau toate visurile, unde inima ei își tremura singură speranțele și dorințele, s-a simțit abătută și oropsită parcă ar fi fost în preajma unui sacrilegiu. Privirile tânărului gazetar, sub ochelarii mari, i se păreau indiscrete și pornite să violeze o taină ca pentru un reportaj destinat publicului avid de senzații. Siguranța lui, că va asculta o confesiune, o enerva. Regreta că l-a chemat și căuta o minciună plauzibilă pe care să i-o servească drept răsplată că l-a deranjat. Vorbeau lucruri indiferente între timp. Aceeași masturbație spirituală de care Oloman își bătea joc practicând-o totuși cu o patimă de torționar oricând se ivea prilejul. Pe Liana discuția aceasta o întărită acuma fiindcă în ochii lui vedea clar curiozitatea cealaltă. Izbucni tocmai când se aștepta ea însăși mai puțin, râzând cu un râs prefăcut care n-avea nici un rost:

— Știi că iubesc pe Dandu?

— Știu! răspunse calm Oloman, fără să se mire că l-a întrerupt când vorbea cu totul despre altceva.

Liana se zăpăci. Crezuse că declarația ei bruscă are să-l uluiască. Urmă ezitând:

— A, știai?… Cine ți-a spus?… El?

— Era nevoie să-mi spuie cineva? zâmbi tânărului superioritate. Credeam că-mi apreciezi darul de observație, deși aici nici măcar atâta nu se cerea. Toată lumea știe că vă iubiți…

Liana era îngrozită. Va să zică toate sforțările ei de a-și ascunde dragostea au fost zadarnice? Dragostea nu se poate ascunde. Bolborosi cu o sforțare de a surâde:

— Credeam că-ți fac o surpriză. îmi pare rău că n-am reușit…

— Mărturisirea e totuși o surpriza— zise Remus filozofic. Chiar dacă m-ai fi chemat numai pentru asta și aș fi mulțumit. E o dovadă de prietenie care mă măgulește.

Acum Liana își redobândi prezenta de spirit. Glasul lui i se părea mai sincer decât cuvintele. Părăsi încercările de artificii și zise plină de șovăieli:

— Desigur aș fi vrut să-ți vorbesc despre multe… Dar nu mai știu… Sunt atât de confuză… Mă gândeam să-ți cer părerea sau poate un sfat sau poate să te rog ceva…

Cuvintele rămaseră suspendate în aer câteva clipe ca niște nourași de fum. Remus, cu ochii spre tavan, le privea parcă rumegând un răspuns care trebuia să întârzie puțin.

— În amor sfârșitul justifică începutul — murmură dânsul mulțumit de sine că a găsit o sentință. Dealtfel ca în toate cele pământești — adăogă repede părându-i-se îndată banală. Vrei părerea mea? Ar fi inutilă dacă ar fi cea pe care o dorești și nedelicată dacă ar fi altfel. Așa, prefer să-ți comunic proorocirea mea că veți fi o pereche fericită.

Liana se bucură și zâmbi:

— Proorocirile nu-s mai riscate ca sfaturile?

— Depinde! în dragoste și în anume cazuri, mai puțin. Dragostea care nu sfârșește la ofițerul stării civile are vicii de formă. A voastră nu poate avea astfel de vicii.

Auzind formulele categorice. Liana iar se zăpăci. Nu se dumirea dacă Remus crede sincer ce spune sau caută să-i stârnească mărturisirile. Adineaori sufletul ei a fost gata să se deschidă ca un potir de floare sărutată de adierea soarelui. Acuma se închidea mai ermetic. Era sigură că nu trebuie să vorbească mai mult și că de-ar vorbi tot n-ar găsi astâmpărul dorit de inima ei.

Spovedania îți ușurează conștiința numai când duhovnicul ți-a cucerit încrederea.

Remus Oloman își continua sforțările. Bănuia tot, dar aștepta confirmări. Situația îi încânta vanitatea de scriitor. Era întâia oară că o fată frumoasă îi povestea o frământare de viață. Asta îl înălța în propria-i stimă. A plecat satisfăcut deși n-a reușit să afle mai mult. Liana l-a rugat să mai vie, oricând are timp, să stea cel puțin de vorbă. Ceea ce înseamnă, își zicea Remus, că confesiunea de-abia a început.

Liana însă era dezamăgită ca și când ar fi pierdut o iluzie mântuitoare. Recunoscu pe urmă că nici nu s-ar fi putut să fie altfel. Mântuirea de care e însetată ea nu-i poate veni decât de la Dandu. Ce să caute străinii în iubirea lor?