Liana tot se mai ducea pe la Universitate din când în când, dar, firește, nu de dragul examenelor. O apuca uneori nostalgia cărții, îi reveneau ambițiile de-a lua o diplomă și de-a fi independentă, dar numai pentru Dandu. își zicea câteodată că, dacă ar avea și ea o leafă, s-ar putea uni mai sigur cu Dandu. Probabil că el se sfiește să-i propuie căsătoria fiindcă nu se simte în stare să facă față cheltuielilor mai mari ale unei gos-podării Fără să-l fi întrebat vreodată, Liana știa că e băiat cu avere și că trăiește pe un picior mult superior unei solde de locotenent… Totuși nu găsea în sine energia de-a reîncepe studiile în mod serios. Amâna pentru mai târziu când își va redobândi echilibrul sufletesc care să-i permită și alte preocupări. întrebuința însă și Universitatea ca un paravan pentru justificarea timpului petrecut în strada Regală…
Fiindcă ea fixa totdeauna ziua și ora întâlnirilor, pe care dânsul le accepta invariabil, odată, la începutul lui iunie, a rămas puțin deconcertată când a auzit că nu poate s-o aștepte duminecă. Dandu a trebuit să-i explice că are un miting important care durează până seara, iar pe urmă o masă cu concurenții. Liana înțelegea, recunoștea și totuși se întrista parcă ar fi primit o mare lovitură. Zise resemnată:
— Atunci… când vrei tu!
— Luni, turturico! se grăbi Dandu, împăciuitor. Dealtfel trebuie să ții seama, turturică amărâtă, că noi vara avem serviciul cel mai greu, când toată ziua suntem hărțuiți și mereu trimiși ba încoace, ba încolo… Așa că să nu te alarmezi dacă uneori…
— Bine, Danduțule — bâlbâi Liana căutând să și zâmbească — înțeleg. De-aci încolo să hotărăști tu când să ne vedem. Da?
— Așa te vreau, Liana mică, cuminte și rezonabilă ! zise el îmbrățișând-o languros.
Liana își alungă sentimentul de umilire ce o neliniștea. Egoismul ei ar fi fost în stare să pretindă lui Dandu să o puie pe ea mai presus și de serviciu, și de camarazi, și de orice în viață. Ea a renunțat la toate pentru el Dar bărbații nu pot să trăiască numai pentru iubire.
Întâlnirile deveneau mai rare chiar decât atunci când le distanța ea de frica suspiciunilor. Dandu îi dădea însă totdeauna motive atât de puternice încât nu putea să nu le accepte. Venea cu aceeași bucurie, numai inima îi tremura mereu ca și când i-ar fi fost teamă de un necunoscut care o pândea undeva. Pe urmă lângă el își recăpăta chiar și exuberanța dintr-un instinct speriat de a nu părea tristă și mai ales de a nu-1 întrista pe Dandu.
Într-o zi sosi mai veselă și alergă mai repede pe scara spre etajul lui. Nu-1 mai văzuse de o săptămână și dorul o mistuia. Fredona liniștită apăsând pe butonul soneriei. Soldatul apăru cu oarecare întârziere și, zărind-o, făcu o mișcare parc-ar fi vrut s-o oprească să intre. Liana nu băgă de seamă și năvăli în vestibul Numai înainte de-a trece în camera de dormit auzi glasul ordonanței:
— Duduiță, don’ locotenent nu-i acasă…
Întoarse capul necrezătoare, dar, peste o frântură de secundă, zise cu încredere:
— Nu-i nimic! Are să vie îndată!…
— Duduiță, don’ locotenent a ieșit acușica, nu-i nici o jumătate de ceas, în civil, și încă mi-a spus să nu-1 aștept că vine târziu !
— Nu se poate, Tănase ! se încăpățâna totuși Liana deși acuma cu o strângere de inimă.
— De, duduiță — murmură soldatul dând din umeri.
Lianei îi venea să-l mai întrebe, să-l zgâlție, să-l roage. îi fulgerau prin creieri mii de cuvinte de revoltă și de rușine. Apoi deodată își auzi vocea, albă și zgribulită și afectând o nepăsare fără rușine:
— Atunci să știi, Tănase, c-a uitat… Are și el multe pe cap, săracul… Am să-i las un bilețel…
Intră în dormitor parcă tot ar mai fi păstrat o rămășiță de speranță într-o surpriză sau o farsă neroadă. Patul era răvășit întocmai ca după îmbrățișările lor. Rufe, haine de-ale lui, împrăștiate, îi arătau că soldatul n-a mințit și că într-adevăr Dandu a plecat, poate înadins ca să nu fie aici când va sosi ea. Trecu în cealaltă cameră. Căzu zdrobită pe scaunul de lângă măsuța de scris. Se reculese, hotărâtă să-i scrie o insultă grea care să curme definitiv orice legătură între dânșii. Stiloul îi palpita între degete. Scrise cu litere zâmbitoare: „Eu am venit, Danduțule drag. De ce nu m-ai așteptat?.. De ce ești rău cu…” Stiloul se opri. Gândise să termine cu „turturica ta”, dar mâna nu avea putere să execute…
A coborât scările ca să nu le mai urce niciodată. A doua zi a revenit. Nu voia decât o explicație. Douăzeci și patru de ore s-a luptat cu toate stafiile. S-a gândit că el o considera ca un simplu obiect de distracție. Ea sau o midinetă, pentru el e același lucru. S-a gândit că s-a înșelat și nu-i rămâne decât să-l disprețuiască. Dar… Pe urină și-a zis că nu trebuie să judece fără chibzuială ca atunci. Dandu nu poate fi ticălos. Desigur a avut un motiv grav de n-a putut-o aștepta. Pentru o întâlnire ratată nu se distruge o iubire adevărată. Rândul trecut, dacă nu intervenea Remus, s-ar fi consumat o crimă contra dragostei, din vina ei. Acum se cuvine să fie „cuminte și rezonabilă”, cum îi place lui Nu mai vrea intermediari Și de ce să aștepte să vie el care are toate motivele să se simtă vinovat și deci să nu îndrăznească? Ea trebuie să-l caute, fiindcă e fără pată și n-are pentru ce să roșească…
Explicația s-a terminat în pat, după lacrimele ei și consolările lui. Liana a auzit „ministerul de război”, „comandantul grupului”, „avionul tri-motor”, „recepția” și s-a potolit, iar când Dandu a mai adăogat emfatic că n-a găsit corect să-i lase vorbă ori bilet prin ordonanță ca să n-o ofenseze, s-a convins deplin și a surâs cu ochii ei mirați înecați de plâns:
— Dar altă dată să nu mai faci, Dandu, auzi?… Să nu mai superi pe turturica ta, căci ea numai pe tine te are sub soare!
Altădată Liana nu s-a mai supărat deloc. S-a obișnuit să nu fie sigură dacă-1 găsește când venea la întâlnirile hotărâte de el Din strada Regală trecea atunci la Universitate unde veșnic găsea colegi care să-i ție de urât și s-o distreze până își uita amărăciunea. Spre seară lua tramvaiul și ajungea acasă tocmai la vremea mesei, să participe la conversațiile despre Alistar, care venea mai rar fiindcă noul ministru îl ținea până noaptea la biurou, sau despre boala bunicii care, în afară de durerea ce o pricinuia tuturor, încurca și proiectele de vacanță ale familiei. Rosmarin se înscrisese pentru concediu în iulie și ar fi vrut să meargă cu toții undeva la mare, dar câtă vreme bunica era bolnavă nu se putea decide nici într-un fel…
Aproape de sfârșitul lunii, într-o zi când iar n-a găsit pe Dandu la întâlnirea fixată și după ce s-a consolat iar la Universitate cu colegii binevoitori, Liana s-a suit în tramvai și a pornit spre casă. Se uita distrată, din fereastra vagonului, la forfoteala lumii pe Calea Victoriei și pe bulevard. Deodată, în furnicarul de oameni de pe trotoarul cinematografelor, i se păru că zărește pe Dandu cu o femeie… întoarse capul să se uite mai bine, dar tramvaiul gonea clopoțind furios și coroanele cas-tanilor acoperiră grupul în care a zărit pălăria cafenie trasă pe ochi și în dreapta, cum o purta el. Vru să se dea jos la stația din Brezoianu, să alerge, să se convingă. Vagonul era arhiplin și ar fi trebuit să dea o luptă prea desperată ca să ajungă până la platforma de coborâre.
„O, dacă asta e la mijloc!” își zicea mereu Liana nemaivăzând nimic până acasă deși privea fix pe trecătorii de pe trotoare parc-ar fi așteptat să mai apară pălăria cafenie….
Dandu s-a jurat a doua zi că nici n-a trecut pe bulevard fiindcă…