Ca o suverană autocrată, d-na Rosmarin decidea singură toate detaliile în legătură cu căsătoria Lianei. Se consulta mereu cu Rosmarin și cu Liana, cerea sfaturi sau lămuriri și d-nei Gotcu și altora, chiar Ninei, dar la urmă făcea tot cum credea dânsa. Fata n-are experiență, Rosmarin e nepriceput, ca toți bărbații — dacă n-ar fi ea, praf s-ar alege de nunta asta.
Trusoul era de mult în lucru, rochia de mireasă comandată. Mobila urma s-o aleagă Liana și Alistar, după gustul lor, sau s-o comande. Alistar se codea, spunând că el are casă mare instalată și de ce să mai arunce banii în vânt. D-na Rosmarin nici nu voia să audă ca fata ei, o floare între flori, să-și pângărească trupșorul imaculat printre niște mobile care cine știe câte au văzut, că doar Alistar e bărbat în toată firea și n-a trăit ca un călugăr, ba chiar dimpotrivă… Numai în alegerea nașilor a lăsat ginerelui deplină libertate. Fiind om cu vază mare, trebuie să-și ia nași de talia lui.
Fiindcă întâi novembre cădea într-o marți și marțea nu e bună decât pentru odihnă, sindrofia Lianei de începutul sezonului se hotărî, firește de d-na Rosmarin, pentru 30 octombre, duminecă, să poată veni toată lumea și să petreacă mai bine, ca într-o sărbătoare. Luni va merge Liana cu Alistar să comande verighetele, vineri vor serba logodna oficială în sânul familiei, sâmbătă va fi cununia civilă, iar duminecă cea religioasă, nunta adevărată…
Până atunci însă Didina se agita și se supăra și ținea toată casa într-o permanentă enervare. Serile însă rămânea u consacrate consfătuirilor și proiectelor intime și mai calme. în sufrageria de toate zilele din subsol, în jurul bătrânei mese rotunde, sub abajurul roz, unde își depănau speranțele și năzuințele de atâția ani, urzeau și acuma zi de zi pânza viitorului Bătrânul Rosmarin nu se mai sinchisea de zvonurile rele ce umblau prin minister că va fi redus numărul funcționarilor la jumătate. Sub aripa ocrotitoare a lui Răcaru se simțea tot atât de sigur ca și omul regelui Didina era radioasă. A dorit să-și vadă copiii așezați la casele lor. După Mircea, iată și pe Liana mireasă. Ce să se mai gândească la ofițer cu ordonanță, când i-a trimis Dumnezeu o partidă ca unei fete de milionari Și Bebe a scăpat numai cu două corijențe și a trecut în clasa a doua. Dacă n-ar fi avut jalea cu bunica, ar putea spune că mai norocoasă ca familia Rosmarin nici nu există…
Alistar, firește, mânca deseori în familie la dejun, dar mai bucuros seara când putea rămâne mai târziu și în patru ochi cu Liana. Refuza să vorbească despre chestiile materiale) și nici nu voia să audă de zestre. Nu e bogat, dar are cât le trebuie lor doi. Soții Rosmarin protestau că Liana are mica ei zestre și că nu se poate să-i dea drumul în lume ca unui copil de pripas…
Dar cu consfătuiri, cu pregătiri, cu agitațiile firești când se mărită o fată răsfățată, se apropia ziua sindrofiei.
Lista invitaților le-a prilejuit mai puține discuții ca anul trecut Liana, pretextând că de data aceasta sindrofia e prefața nunții, n-a mai vrut să se amestece. Să poftească bătrânii pe cine doresc și cred ei, numai să întrebe și pe Alistar dacă ține să aducă prieteni de-ai lui, având în vedere că invitații la sindrofie, cu mici modificări neînsemnate, vor fi invitați și acasă după cununia religioasă, la masă. Alistar adăogă într-adevăr vreo zece persoane mai simandicoase. încolo Didina se mărgini cam la prietenii obișnuiți ai casei. Numai în privința lui Dandu a avut ezitări, fiindcă a făcut curte Lianei și să nu se supere Alistar. Liana, consultată, spuse că i-e indiferent, oricât în sufletul ei ardea dorința de a-1 invita, și ca să o vadă el alături de viitorul ei bărbat, dar mai mult ca să-l observe ea pe el cu Angela, într-o tainiță subconștientă se mai zbătea un firicel de speranță că Dandu va veni, poate pentru Angela, și, în ultimul moment, se va petrece un reviriment într-însul, îi va cădea vălul de pe ochi, se va sfărâma vraja care i-a întunecat inima, și atunci… Bătrânul Rosmarin interveni energic și obținu să fie invitat negreșit aviatorul.
— Ce vreți ? zise dânsul. Să ofensați pe Gavrilescu?… Locotenentul e în vorbă cu fata lui, poate să fie și logodiți oficial până la sindrofie… S-ar putea să nu-i poftiți?,.. Ce are a face că a făcut puțină curte Lianei? Așa fac tinerii Nu e o crimă, vai de mine!
Liana își întrebuința toată arta ca să apară la sindrofie cât mai frumoasă. Trei ceasuri a stat în fața oglinzii și totuși, când au sosit cei dintâi oaspeți, soții Buta, ea era încă în cămașă. Noroc că Alistar, care a luat masa în familie, a făcut el onorurile împreună cu Rosmarin, până și-a terminat Liana găteala. Dar și când a apărut în hol, în mijlocul celor vreo zece persoane adunate, a stârnit un cor de admirație. D-na Agripina Buta, care excepțional pusese două eleve de-ale ei, cele mai bune, să-i lucreze rufăria de mireasă, o îmbrățișă cu un suspin liric:
— Iubita mea Liana, ești mai superbă ca o regină!
— Ferice de domnul Alistar — observă Buta, taciturnul soț al Agripinei, cu o lucire pofticioasă în ochii adormiți. A așteptat și a ales mult, dar a și găsit o floare de parcă…
Întâlni privirea de reprimandă a soției sale și își curmă brusc complimentul. Dealtfel Liana trecuse la locotenentul Tănăsescu, apostrofîndu-1 drăgălaș:
— Tocmai anul de când nu mi-ai mai citit în palmă ! Acuma însă trebuie să-mi spui negreșit viitorul! Să nu te codești că tot nu scapi de mine!
— Domnișoară, am renunțat la arta chiromantică! declară ofițerul poet cu o înclinare nobilă. Ți-am făcut atunci o proorocire și uite cum s-a împlinit, că ești mireasă!
— Nu prezentul, care se vede, e interesant, domnule Tănăsescu— zise Liana. Viitorul, viitorul!… Măcar o săptămână!
— Pentru o săptămână, firește! făcu locotenentul glumeț. îmi dai voie?… Palma stângă… Da… Linia inimii e clară și calmă… A vieții… fericită!… Vineri vei avea logodna, sâmbătă cununia civilă, duminecă cununia religioasă, luni…
— Ești un farsor! râse Liana. Astea le știe toată lumea…
Se retrase puțin cu Coralia pe care n-o mai văzuse de mult Vorbiră numai despre Alistar. Coralia îl lăuda în superlative entuziaste, o felicita pentru partida extraordinară ce o făcea și că s-a hotărât să ia un bărbat matur, care se ține foarte bine și o va face fericită.
Adăogă apoi că băieții tineri de azi nu merită să fie iubiți, ilustrându-și afirmația cu pățania ei de astă-vară, la Mangalia, unde unul s-a ținut atâta de capul ei, promițându-i că are să o ia de nevastă și câte de toate, până ce ea, ca o proastă, i-a cedat. După două luni, când a băgat de seamă că tipul și-a uitat promisiunea și vrea doar să profite de ea, firește, l-a dat afară.
— M-am convins nu mai știu a câta oară că băiețoii ăștia nu-s buni decât pentru distracții! urmă Coralia cu volubilitatea-i obișnuită. Ăștia cred că toate li se cuvin pe gratis și sunt capabili să-ți mai ceară și câte ceva de buzunar… Pentru căsătorie trebuie un om întreg pe care să poți conta, nu un fleac !
Liana nu știa dacă face aluzie la Dandu, dar convorbirea, cu întorsătura ce o lua, o indispunea… Profită că se anunța sosirea unor invitați și alergă spre marchiză unde tocmai intra Lelița cu maiorul Antonescu. îmbrățișându-se cu tânăra maioreasă care o hiritisea de zor, Liana își aduse aminte că anul trecut cu ei a venit Dandu. Involuntar aruncă o privire ca și când s-ar fi așteptat să apară iarăși necunoscutul de atunci.
Maiorul Antonescu aduse un ritm mai vioi între invitații care păreau a nu-și fi găsit încă locurile. Se apucă să povestească în gura mare o anecdotă pipărată, proaspătă, auzită chiar azi de la un căpitan de artilerie, și stârni o veselie generală. D-na Raluca Gotcu, care ședea în fotoliul ocupat altădată de bunica, abia după ce se sătură de râs îl dojeni că asemenea povești nu sunt pentru urechile domnișoarelor.
— Ce domnișoare! strigă maiorul triumfător. Liana e ca și când n-ar fi! O săptămână și s-a dus domnișoara !… Nu-i așa, Liana !… Nu răspunzi, ai, dar nu-ți displace?
— Cosma! îl certă Lelița, trăgîndu-1 de braț. Nu ți-e rușine?
— Ce rușine? se îndârjea Antonescu. Ăsta-i rostul domnișoarelor, să devie doamne!
Numai Iancu Petrescu, lângă bătrânul Rosmarin, râdea în silă parcă l-ar fi durut dinții. Până acuma vorbise cu Rosmarin, mai la o parte, numai despre de-ale ministerului, plângându-se de guvernul actual care umblă foarte serios să facă niște reduceri de funcționari îngrozitoare, încât i-e frică și lui să nu fie sacrificat, cu toate că e licențiat și are vechimea și toate drepturile. De când se simțea ocrotit și la adăpost de orice primejdie, Rosmarin își modificase considerabil părerile în privința aparatului funcționăresc Acuma susținea, fără osten-tație însă, ca să nu-și jicnească colegii amenințați, că statul n-are nevoie de funcționari mulți și în mizerie, ci puțini și bine plătiți. Asta și din pricină că guvernul pregătea o nouă curbă de scădere a salariilor, după ce de vreo două luni nu mai achita pe cele vechi decât la întâmplare. Pe Petrescu însă îl consola și-l încuraja. Era doar simpatia lui.
Pe Remus Oloman Liana îl primi mai călduros ca pe alții. Spera să audă măcar de la el ceva despre Dandu, dacă vine sau nu, dacă i-a vorbit de ea cumva… Remus însă, ca toată lumea, îi prezintă felicitări ceremonioase, îi zugrăvea calitățile lui Alistar…
De câte ori sosea un nou invitat. Liana tresărea. Presimțirea îi spunea că n-are să vie și totuși spera mereu. Și din ce în ce i se părea mai mult că de venirea lui atârnă soarta ei.
În sfârșit apăru și Mircea cu nevastă-sa, întovărășiți de Gavrilescu cu Angela. Liana se bucură că Dandu n-a venit cu ei. Se gândise că a dovedit o delicatețe sufletească prin acest gest și-i mulțumea în gând cu recunoștință.
Gavrilescu era jovial și expansiv ca totdeauna. Fericirea îi flutura în ochi ca o luminiță de candelă. Se îmbrățișă cu Rosmarin și cu Didina, sărută pe Liana și pe Bebe care-și pregătise discurile pentru dans și nu aștepta decât semnalul de începere.
Angela, vioaie, sprintenă, părea totuși puțin schimbată, mai serioasă și mai sentimentală. Cuprinse de mijloc pe Liana ca pe o soră scumpă, spunându-i îndată:
— E așa de mult de când nu ne-am văzut, dragă Liana!… Dar e explicabil, nu-i așa? Cu preocupările noastre de-acuma… Eu cel puțin aproape nici nu ies… Ce bine-mi pare însă că ne mărităm în același timp. Liana ! Nici nu-ți închipui!
Liana se străduia din răsputeri să răspundă la fel:
— O, și mie, dragă Angeluțo!… Ții minte, noi din școală plănuiam să facem nunta în aceeași zi și să..,
— Da, m-am gândit și eu la planurile noastre de-atunci chiar zilele astea… Firește, tu ai mai mult noroc îl și meriți, dragă Liana, zău, eu recunosc. Tu ai muncit, ai studiat, te-ai trudit, ți se cuvine o recompensă, nu-i așa? Și, ce-i drept, faci o partidă mare. Liana, zău. Să nu mă audă cumva Alistar, să-și ia nasul la purtare. Devii dintr-o dată mare cucoană, cogemite directoreasă generală… Ai să mă intimidezi, Liana!… Pe când eu cu Dandu, de, un pârlit de locotenent, știi, săbiuța și lădița…
Angela râdea sincer parcă se vedea lângă Dandu, cu lădița în mână, gata să pornească spre cine știe ce garnizoană prăpădită. Liana zâmbi o clipă, dar își înăbuși zâmbetul ca și când ar fi fost o ofensă față de cel ce lipsea. Zise apoi natural:
— De ce dragă? Dandu e…
— Știu că el te-a iubit mult. Liana — o întrerupse brusc Angela cu o undă de imputare în glas— și că te-ar fi luat mai bucuros poate pe tine! Dacă tu ai fi vrut…
— Dac-aș fi vrut eu? se miră Liana. Ți-a spus el?
— Nu ! Vai! protestă cealaltă. Dandu e prea delicat și discret să-mi vorbească despre amorurile lui, cel puțin acuma, la început. Poate mai târziu… Bănuiesc însă eu, fiindcă știu cât a alergat după tine, cât a oftat, cât…
Râse iar, puțin ironic. Ironia enerva dureros pe Liana.
— Â propos, să nu uit, dragă Liana! reluă Angela. Dandu vă roagă mult să-l iertați că n-a putut veni, dar a trebuit să plece aseară la Cernăuți cu comandantul lui într-o misiune. Abia ieri a primit ordinul și era așa de trist Mi-a și spus, ieri după-amiazi, când a venit pe la noi… M-a rugat apoi să-ți transmit felicitările lui cele mai călduroase… îmi închipui cu câtă plăcere ar fi venit săracul băiat, fiindcă, nu știu de ce, poate mă înșel, dar îmi face impresia că el și acuma te iubește, zău, Liana dragă!
— Fii liniștită, Angeluțo! zise Liana cu un surâs nehotărât. Nu m-a iubit niciodată. Cel mult și-a închipuit, dar nu m-a iubit! Dacă mă iubea…
Sfârși cu un gest de asemenea nehotărât. I se acumulase în inimă atâta emoție, în cursul celor câteva minute, că abia îi mai simțea bătaia. Despărțindu-se de Angela fu mulțumită când maică-sa o duse în sufragerie, unde, bufetul era complect aranjat, să-i arate ceva. Astfel avea răgaz să se reculeagă puțin.
„A vorbit și cu ea despre mine!” se gândea într-una și de acest gând i se agățau speranțe noi
D-na Rosmarin avu satisfacția de-a servi bufetul în cea mai exemplară ordine, nu ca altădată când unii dansau, alții jucau cărți, alții flirtau și nimeni nu se ocupa serios de masă.
Totuși, îndată ce invitații își făcură datoria față de stăpâna casei, Bebe intră în funcțiune cu gramofonul chiar din însărcinarea lui Alistar care dorea mai multă animație. Dansul cuceri nu numai pe tineri, ci și pe bătrâni, încât d-na Gotcu zadarnic își striga partenerii angajați din vreme pentru pocher. De cum răsună primul tango și Alistar deschise jocul cu Liana, cum se cerea, Gavrilescu s-a repezit cu o temenea adâncă la d-na Agripina Buta, invitând-o la dans și a pornit îndată tinerește în aplauzele tuturor. Până la urmă a trebuit să danseze și Didina, chiar și Rosmarin, singură d-na Gotcu izbutind să reziste asalturilor vajnicului Gavrilescu care voia să dovedească tineretului că tot garda veche e mai vârtoasă.
Liana dansa mai mult, firește cu Alistar, trebuind să-i asculte tot timpul șoaptele drăgăstoase și să răspundă cu surâsuri dulci sau cu priviri languroase, ca să nu fie silită să rostească cuvinte care i-ar fi fost mai grele. Dansând cu el își aducea necontenit aminte de dansul cu Dandu, atunci, întâia oară, când s-a supărat fiindcă a simțit primii fiori adevărați ai iubirii.
Tinerii căutau să o mai smulgă din brațele lui Alistar cu glume de ocazie, și reușeau. Atunci Liana trebuia să asculte felicitări și complimente care îi sunau în ureche ca niște ironii usturătoare. Remus Oloman, dansând cu ea, o întrebă direct:
— îl iubești ?
Liana, surprinsă, răspunse tot cu întrebare:
— Pe cine?
Numai după ce o rosti își dădu seama că n-ar fi trebuit. Remus continuă:
— Să fiu atunci mai precis: îl mai iubești?
Liana, obosită, găsi totuși un surâs care să-i sublinieze replica:
— Nu l-am iubit niciodată…
Și iarăși, după ce o spuse, își zise că n-ar fi trebuit…
Animația creștea. Muzica exotică întreținea o atmosferă încărcată de un senzualism ciudat care zgâria nervii Lianei cu evocări dureroase. însoțită mereu și pretutindeni de fericitul Alistar, ca de o umbră vorbitoare și inevitabilă. Liana umbla surâzătoare, ascunzând osteneala care i se infiltra în toate fibrele trupului ca plumbul topit, trecea dintr-o cameră în alta, schimba cuvinte drăgălașe cu toată lumea, părând însăși întru-parea fericirii. Pretutindeni, oriunde se întorcea, o întâmpinau aceleași felicitări și în timpane îi răsunau aceleași complimente fade și searbăde ca o ploaie plictisitoare de toamnă tristă. Toate îi sporeau necontenit oboseala, toate îi apăreau false, batjocoritoare și înșelătoare, și mai cu seamă ea însăși. Pânzișul de minciuni ce o înfășură ca o blană somptuoasă îi ardea sufletul, iar gândul că toată viața va trebui să poarte aceeași mască ipocrită, îi răsări ca o întrebare și îi rămase ca un coșmar.
Apoi în mijlocul zgomotului de veselie, al muzicii mecanice, al lingușirilor și zâmbetelor, în mijlocul atâtor rude și invitați care o înconjurau cu toate atențiile, Liana se pomeni deodată covârșită de sentimentul unei singurătăți sfâșietoare. Se simțea despărțită de oameni și de lume, izolată într-o carapace unde sufletul ei se zvârcolea inutil. Constata pentru întâia oară că, în realitate, omul, ca și toate vietățile pământului, a fost condamnat să trăiască singur, fiindcă existența nu e posibilă decât în singurătatea individuală. Omul e un univers închis cu legile-i proprii care-i comandă viața efemeră, tot atât de departe de ceilalți oameni ca și un astru de ceilalți aștri, fără nici un mijloc de comunicare reală cu nimeni. Iluzia comunității cu alți semeni te înșeală numai până în momentul unei mari zdrun-cinări sufletești, când deodată îți dai seama că nici părinții, nici frații, nici prietenii, nimeni nu te poate nici ajuta, nici măcar înțelege…
Pe la unsprezece invitații începură să se rărească. Jucătorii de cărți, sub presiunea d-nei Gotcu, care pierdea și tot nădăjduia că se va schimba cartea și-și va întoarce gologanii, rămaseră până după miezul nopții. Liana reținuse și pe Remus ca să nu fie obligată să stea numai cu Alistar, să-i mai ție de urât. Totuși Alistar a mai rămas câteva minute în urma tuturor ca să stabilească cu Liana programul pentru mâine când aveau să meargă împreună să comande verighetele. Liana, ca totdeauna, fu lăsată singură să-l conducă, în marchiză, după ce își îmbrăcă pardesiul, Alistar o mai îmbrățișă o dată, zicându-i drăgostos:
— Atunci pe mâine, Liana dragă, mireasa mea!… La patru fix, nu-i așa?
Pe Liana o enerva acest „patru” repetat de atâtea ori în interval de cinci minute. Răspunse cu un glas dulceag:
— Da… patru!
Din ușa deschisă a marchizei îl urmări până ieși pe poartă. Afară ploua mărunt, rece, enervant. Aerul umed, cu degete reci de reptilă, îi mângâia umerii și brațele goale, înfiorând-o. închise repede ușa și reveni în casă, oftând cu greață:
— Uf!…
D-na Rosmarin era încântată cum s-a desfășurat petrecerea și mai ales cum s-a servit bufetul Declară convinsă:
— Asta a fost sindrofia noastră cea mai reușită!… Așa e, Liana?
— Cea mai reușită, măicuță! răspunse Liana. Dar sunt ostenită moartă…